Umblărici.ro

de Alexandru Radescu

Pe 26 decembrie 1406 se nastea in cer Cuviosul Arhimandrit Nicodim de la Tismana, duhovnic al voievodului Mircea cel Batran, reorganizator al vietii monahale din Ungro-Vlahia, stalp de foc al Ortodoxiei pe pamanturile crestine de la nord si sud de Dunare.

Vlah de origine, Sf. Nicodim s-a nascut in 1310 la Prilep, Macedonia sarbeasca dupa cele mai multe surse. Totusi, exista si pareri cum ca ar fi vorba de un Prilep din Kosovo. Era ruda atat cu Cneazul Lazar al Serbiei (cazut eroic la Kossovopolie in 1389) cat si cu Basarabii (Nicolae Alexandru Basarab).

Citeste mai departe…

de Alexandru Rădescu

Humuleşti nu este un loc de pelerinaj. Strazile din Târgu-Neamţ s-au intersectat cu uliţele satului până a-l înghiţi. Şi nici Ozana nu mai e ca în Amintirile lui Creangă.
Totuşi, nu are România aşa generoase intersecţii precum cea din micul Târg al Neamţului. Dai să ieşi din urbe spre Mănăstirea Neamţu sau spre Agapia şi Văratic, dar şi Humuleştii te trag de mânecă. Un calcul scurt, cu pixul pe carnetul cu notiţe de vacanţă (da, încă imi place să scriu de mână!) arată că Târgu-Neamţ e un oraş de cel puţin două nopţi (…în lemneasca textelor de turism).

Poate nu intamplator intri azi pe strada Humulestilor lui Creanga lasand in urma biserica si tintirimul in care se odihnesc parintii marelui scriitor: Smaranda si Stefan a Petrei.

Citeste mai departe…

de Alex Radescu

Muzeul Taranului Roman: mesteri populari, oameni cu talanti, popor cu forfota. Cei care au ceva pentru sufletul caselor si templul ancestral.

De la Valcea-n toata Tara!

Tuica de la Arges si Mastile stramosilor

Mersul spre noi insine

Sfarsitul Drumului care sta sa inceapa

de Alexandru Radescu

Aidoma profesorului de pian Gavrilescu, şi eu poposisem la Rotbav pentru altceva. “Venisem pentru răcoare, pentru natură…”, spune şovăitor Gavrilescu, păşind în grădina neîngrijită de trandafiri, crini şi tufe de măceş, imaginată de “doctorul Eliade”. Am venit la un botez, îmi spun eu dând ture bisericii fortificate din Rothbach (“Pârâul roşu”).

Continua sa citesti

de Alexandru Rădescu

Toată vara am visat ninsori abundente. Nu alea din copilăria părinţilor mei, ci din alea optzeciste, ceva mai amărâte. Ninsorile care începeau la sfârşitul primului trimestru şi îşi organizau retragerea, spectaculos, în martie. Ninsori de provincie şi frisoane urbane bucureştene.

Anu’ asta, vad ca octombrie e cam zbuciumat si teribil de nesuferit. Sa tot stai in jurul unei cani maaari de lut cu vin, o oala de castane si niste covrigi. Cu snoave, cu dantelării. Ancuţa şi Hanul ei. Sau, sa stai singur la geam, cu o veioza ca-n Suedia si sa scormonesti prin lada cu amintiri. Ce ar merge acum pe vijelia asta cu termometru albastru? O insula, un soare, un munte scund si vestigii dintr-un Ev Mediu in care soarele stralucea când in săbii ascuţite, când în Liturghiile limbilor istorice.

Dubrovnikul este un oras numai bun de week-end. Te sui in ATR-urile TAROM-ului si in doua ore esti la croati, la Adriatica. Dar daca se intampla sa stai mai multe zile, primul lucru pe care il faci este sa te duci in port si sa te interesezi de cursele spre insule: Lopud, Kolocep sau Sipan. Si daca tot am trecut Piratii din Caraibe la filme preferate, atunci s-a miluit Dumnezeu cu copilul care sunt si m-a purtat spre insula Lopud cu o neverosimila frumusete:

Nu ma intrebati de mile marine, de leghe. Nu stiu! Totul era frumos in jurul meu, oriunde as fi intors capul: fie spre zidurile Ragusei, din ce in ce mai mici, fie spre stancile izolate pe care se cocotase cate un far, fie pe intinderea relaxata a Adriaticii. Totusi, singurul lucru care m-a pastrat printre muritori a fost…ceasul. Ticaitul nu stie nici de valuri, nici de stanca, nici de cetati, nici de pescarusi sau albatrosi. Ticaie cu lumea lui in care suntem si noi prinsi. Ei bine, vreo 40 de minute am plutit senini. Am lasat in urma Kolocepul bravilor marinari care s-au aventurat cu Columb spre…America. Lopud ne-a iesit in fata brusc, ca un vas de pirati. Parea intins, mut, misterios. In fond, ne astepta.

Eram un grup destul de mare, international si am navalit pe insula. Pentru plaja, baie, bere rece si peşte. Bonus, niste fructe de mare. Sau undeva pe acolo…

Am facut si plaja, am baut si bere, scufundari pana la genunchi…Un volei, un peşte mic. Timpul trecea, începeam să nu mai am răbdare. Pentru că ni se promisese şi un tur al insulei, dar nimeni nu mai dădea impresia că s-ar mişca mai departe de 5 metri de şezlong. Ma tot uitam le ceas si simteam ca venisem degeaba. Ca asa sunt eu. NU mai rezist si ma duc la sefii grupului, la ghidul local si ii intreb, pe rand, cum ramane cu programu’. Dau cu totii din umeri si ma invita sa ma uit in jur, la lumea tolanita sau grupata la meciuri de volei…Deci e clar, imi zic in barba: iar imi fac rucsacu si plec de unu singur! Bineeee. Mai pun cateva intrebari si mi se spune ca pentru a ajunge in zona civilizatiei trebuie sa strabat practic insula, pe un drum betonat (Ca uitai sa va spui: in golful in care ne prabusisem noi nu erau decat doua terase, dotate cu tot ce trebuie).
Dar sa fiu inapoi in doua ore. Fix doua ore!

Ma echipez, arunc rucsaul in spinare si pornesc. Soarele dusman. Sa te intoarca din drum, sa te bage in insolatie! Nu ma las si descopar ca daca prind umbra vegetatiei (care traieste linistitata pe insula) gasesc o racoare aprope nefireasca. Ca sa nu va mai spun ca din loc in loc, in zone umbroase, croatii montasera banci.
Ma uit des la ceas si merg indarjit. Pe drum ma mai intersectez cu turisti care cautau golful nostru. Le arat directia si trec mai departe. Cred ca in 25 de minute am ajuns in partea locuita a insulei. Si descopar o minunatie de orasel, cu case vechi, cu zeci de imbarcatiuni care se clatinau alcoolizate, pensiuni, hotel. Plus civilizatie franciscana si dominicana. Din loc in loc, bucatele de plaja pline ochi. Si totusi liniste! Sa ma mai intorc?

Aveam sa aflu ca populatia actuala a insulei se apropie de 300 de locuitori. Dar in vremea Republicii Raguzane, in sec XV, era o insula cu 1000 de locuitori. Era faima, bogatie, flota de cateva zeci de ambarcatiuni!
Gasesti azi si cladiri de-un secol, poate ceva mai mult, un parc botanic de sec XIX. Mirosuri? Destul cat sa mergi cu nasul in aer, ca un balerin, pana la ultima pirueta care te va arunca in mare.

Cum eram tot pe fuga (si cu aparatul foto cu glont pe teava), nu am apucat sa caut ceva pliante cu preturi de pensiuni, hotel. Dar in ceea ce priveste meniuri de terase si restaurante, nu am remarcat diferente semnificative fata de cetatea Dubrovnikului.
Ceasul, ceasul, ceasul. Probabil ca mi se zbarlise parul de la atata agitatie. Limbile alergau pe ecran si mi-am dat seama ca trebuie sa ma intorc spre golful cu vasul de Pirati. Sau de invitati ai micii Serenissime de la Adriatica. Baga mare cu pasul strengarului…

Stiu ca voi reveni. Numai de-as reveni in Dubrovnik. Mai mult de doua zile

de Alex Rădescu

Memoria îmi joacă feste şi ceea ce era odată scris cu stiloul pe spatele unei fotografii alb-negru, s-a şters. Nu mai ţin minte dacă era 1985 sau 1986 atunci când am fost prima dată la Sinaia. Cu ajutorul acelui scris cu lumina am nişte amintiri stop cadru de la acea prima excursie, cu părinţii. Dar ceea ce mă apasă şi azi, ca un reumatism, este vremea ploioasă din acel sejur optzecist. Şi când nu ploua, totul era învăluit în acea ceaţă posomorâtă, specifică zonelor montane.

Am revenit la Sinaia abia prin…toamna lui 1997. Iar de prin 2000 poposesc de 5-6 ori pe an, fie şi pentru o noapte. Şi asta graţie unui prieten, fost coleg de liceu, repatriat.
Au trecut şi nişte Revelioane, ba cu nămeţi, ba cu ploaie, ba cu piatră seacă. Puţin sinăian sunt, în unele zile sunt chiar mai sinăian decât mulţi băştinaşi ai fostului oraş regal.

În Anul Domnului 2009 am apucat să văd restaurată vechea biserică a mănăstirii Sinaia, prima construcţie de prin acest locuri (sec. XVII). Pentru prima oară de când calc prin locurile astea, am intrat în bisericuţa mânăstirii ctitorite între 1690-1695 de spătarul Mihail Cantacuzino.

Citeste mai departe…

Ce si cum de intalnirea broscarilor si broscutelor de la Bran. In (multe) imagini si cuvinte.

de Adrian Dumitrache

De oriunde i-ai privi, Munţii Făgăraşului sunt impresionanţi. Probail că şi geograful francez Emmanuel de Martonne a rămas impresionat de măreţia lor atunci când i-a vizitat, în anul 1920, atribuindu-le supradenumirea Alpii Transilvaniei. După ce străbaţi drumul care leagă Braşovul de Sibiu şi priveşti culmile înzăpezite mai mult de opt luni pe an, realizezi că francezul are dreptate. N-ai cum să ignori frumuseţea acestor munţi care tâşnesc brusc din Podişul Transilvaniei şi te însoţesc pe o distanţă de aproape 70 de kilometri.

Pentru mine, Făgăraşul este locul unde am fost de patru ori şi de atâtea ori m-am convins că nu există în România alţi munţi mai frumoşi şi mai dificili. Poate doar Retezatul … unde încă n-am ajuns (Alex, te bagi?).

Prima dată a fost prin anul doi sau trei de facultate. Dorinţa puternică de a ajunge în Fagăraş m-a făcut să ignor previziunile meteo, vremea rea stricându-mi planurile.
Singurul traseu făcut a legat cabana Urlea de cabana Sâmbăta. Prin ce am trecut … la un moment dat îmi venea să las rucsacul acolo şi să mă teleportez într-o cameră călduroasă, ferit de vântul care sufla cu putere şi stropii reci de ploaie. Mâinile mi se învineţiseră din cauza frigului … şi eram la mijlocul lunii august.

Citeste mai departe…

de Alexandru Rădescu

Sunt 40 de km între Piatra Neamţ şi Bicaz. Ai putea să străbaţi drumul cu un ochi la trafic şi cu celălalt la mărturia proletară a hidrocentralelor de pe Bistriţa. Mai e şi peisajul natural care se ascute pe măsură ce te îndrepţi spre Bicaz şi de acolo spre Cheile Bicazului şi Lacul Roşu. Dar asta nu e totul şi e tare păcat să consumi cei 40 de km ca o simplă maşinărie.

Istoria şi credinţa s-au împletit unind pământul cu cerul, pe o scară organică a sângelui de eroi, martiri, domnitori, ţărani, cuvioşi, sfinţi. La 8 km de Piatra e Bistriţa voievodală a lui Alexandru cel Bun, peste alţi 4-5 km sunt Bisericanii înconjuraţi azi de sanatoriul TBC. Iar drumul se continuă apoi cu Pângăraţii Sfinţilor Simeon şi Amfilohie, cu vechea biserică a Lăpuşneanului.

Citeste mai departe…

de Alexandru Rădescu

Am mai zis-o şi cu alte ocazii: aş fi vrut să mă duc în concediu pe un litoral bătrânesc şi să stau 10 zile cu un bilet all-inclusive. Vremurile sunt nasoale, a fost un an greu pentru unii din preajmă şi nimeni de la catedră nu ne ţine lecţii despre zile însorite în viitorul apropiat.
Dar nimic rău nu se poate întâmpla când eşti în palma lui Dumnezeu, unde mai pui că El le ştie mai bine. Aşa că ne-am făcut bagaje pentru binecuvântata zonă a Neamţului, un traseu încercat şi anul trecut, dar amânat din motive logistice.

Spre Piatra am pornit într-o dimineaţă de luni, dintr-un sat băcăuan. Te-oi scula tu, oltean pus pe treabă, la 5 jumate dar descoperi că alţii ţi-au luat-o înainte pentru ca orătăniile deja fac gălăgie, in timp ce altii se intorc cu spatele la rasarit si se insurubeaza mai bine in patura. În fine, nu vreau să mai intru în diverse detalii, că mă precipit şi calc pe bigudiuri

Citeste mai departe…