Umblărici.ro

de Alexandru Rădescu

Să tot fi fost 9 seara cînd am bătut la poarta schitului Pahomie pentru un pat cu acoperiş. Era vineri, săptămîna trecută, ziua Americii pe meridianul altora. Dar pentru mine si Adi era ziua mult aşteptată a fugii la munte. O zi la care lucram, cu vorba, de vreo juma de an.

Noi ne pregătisem si de somn la cort cu toate cele necesare situaţiei, care situaţie nu a fost la fel de bine abordată pe vremea cînd mergeam la Sighişoara la festivalul medieval. Al olimpicilor berari.

Cu voie de la părinţi şi din mila Domnului, ne-am odihnit în ospeţia schitului, dar despre asta într-un viitor text. Treaba e că ziua ascensiunii în Buila-Vînturariţa a început sîmbătă dimineaţa, fix orele 7.25. Asta era mişcarea limbilor de ceasornic la ieşirea de pe poarta schitului Pahomie. Şi conform tradiţiei, io în urma lui Mese la cîţiva metri. Distanţă care avea să se mărească pe traseu, tot conform tradiţiei.

Spre Vînturariţa, poteca o ia pe lîngă schit. Pe punct albastru. Şi nu apuci să-ţi intri în ritmul de drum forestier că semnul fuge brusc în dreapta ta, în desiş. A fost ca o veste neaşteptată, ca o mînă care te apucă şi te trage în necunoscut. Vegetaţia este abundentă şi depăşeşte minimele cunoştinţe de şcoler care şi-a îndeplinit ierbarul cu sprijin din afară. Poteca urcă în pădurea de neumblat. E atît de strîmtă că parcă şi rucsacul te strînge.

Paşii nu găsesc ritmul respiraţiei. De fapt, nu există o coordonare între mine şi ale mele. Nu e ca pe vremuri. Din diverse motive am exclus sportul organizat din viaţa mea celulară. În funcţie de curburi, de şerpuirile silvei, Adi apare şi dispare din raza mea vizuală. La fel ca semnalul GSM.

Mai e mult pînă ieşim din pădure ? Mai e fix pînă ajungem la stînă.

Care stînă mi-a ieşit în cale pe la ora 9.00. Adi stătea la palavre cu ciobanul: vreme, munţi, vremuri. Dar cum l-am ajuns din urmă, asta vrea să însemne că putem merge mai departe, nu ? NU! Şi dacă nu pot să mă aşez să-mi trag sufletul mă folosesc de vechiul truc: fac nişte poze.

Oricum, se pare că ne mişcăm bine. Pahomie-Vînturariţa e un traseu de 4 ore şi noi sîntem aproape de jumătatea drumului. Lăsăm stîna în spate. Ea fiind totodată şi un geografic punct vamal. Copacii se răresc, ni se deschid ca un fermoar şi avem în faţă munte îmblănit cu iarbă. Groasă, deasă, apetisantă de-am fi noi ierbivore.

Apropos de ierbivore. Oile sînt ceva mai sus. Încă nu le-am remarcat, dar ne-au mirosit pe noi cîinii. Unul e undeva în lateral în spate şi îşi cheamă un tovarăş. Altul e ceva mai faţă dar latră de sub brazi. Răsfiraţi sîntem şi noi. Eu făcînd poze. Cu urechile ciulite.

Mai sus, mai sus. Îl văd pe Adi şi la un moment dat nu îl mai văd. Dar nici nu mă grăbesc să-l ajung. Aş ieşi din neorînduiala, din aritmia mea ruşinoasă, din adunătura fizică şi psihică a eului meu alpinistic. La un moment dat chiar mă opresc, arunc rucsacul undeva, sprijinit de o stîncă astfel încît să nu se rostogolească la vale. Descopăr un balcon către….

Ceva mai sus, după un versant, Adi mă aştepta. Plimba printre dinţi un pai. Verde şi bio. Trebuie să nimerim Şaua Ştevioara, punct de maxim interes si importanţă.
1. Şaua practic desparte vîrful Buila de vf. Vînturariţa.
2. De la Ştevioara pînă la Vînturariţa ar mai fi 30 min.

Undeva pe Ştevioara este un indicator, săgeţi încolo şi încoace. Este din lemn si din litere a rămas doar conturul. Noroc că se mai distinge culoarea traseului. Am apucat-o spre Vînturariţa prin dreapta. Indicatorul l-am zărit abia la întoarcere, dar Mese are toate hărţile necesare.

În scurt timp se vede undeva în depărtare un indicator. Acolo trebuie să fie Vînturariţa. Prindem aripi. Mai ales io aveam nevoie.

Stăm bine cu timpul şi izbînda e totală. Am făcut traseul în mai puţin de 3 ore jumate. Privirea se ridică spre cer. A mulţumire, dar şi pentru a verifica meteo-ul. Pare că s-ar forma nişte nori. Noi nu de dorim. Chiar auzise ciobanul la radio că ar veni ploaia după-masă. Io l-am întrebat precis, dar nici ciobanul nu mai e cum era.

Vf.Vînturariţa – 1885. Carevasăzică am forţat o ascensiune de vreo 1000 de metri. Pentru descoperirea României, pentru natura dumnezeiască, pentru a strînge în braţe ce nu ne-a furat capitalistul fanariot, pentru a evada un pic din democraţie şi condiţii de creditare.

Ne-am mişcat bine, vremea ne-ar zice că rezistă. Cu alte cuvinte vom merge spre Buila, Curmătură si apoi spre schitul Pătrunsa. Pare cam simplu, nu? Aşa ne spuneam noi, dar muntele mai avea ceva de zis…

va urma