Umblărici.ro

de Victor Partan

Pe 6 decembrie, spre seară, am ieşit în oraş şi am aşteptat, cuminte, cu o cană de vin fiert în mână, aprinderea luminiţelor de Sărbători. Între Piaţa Unirii şi Palatul Parlamentului. A fost un fâs total. Câteva beculeţe albastre, eclipsate de stâlpii de iluminat. Prietenii cu care eram au început să povestească, din proprie experienţă, despre cât de frumos este Crăciunul la Viena. Aşa că…

Pe 23 decembrie, la 16.45 trecute fix, mă aflam împreună cu doi prieteni în trenul ce pleca din Gara de Nord cu destinaţia Viena. Un cadru de călătorie civilizat. La cuşetă. Până în Austria, nu am interacţionat decât cu vameşii. Cel maghiar m-a întrebat, într-o română aproximativă, unde mă duc. I-am răspuns că la Viena. Era curios ce caut acolo. „Plimbare, turism, Crăciunul”, i-am explicat, neînţelegând sensul interogării. Oare dacă îi spuneam că mă duc la furat, mă ruga să mă întorc în ţară?

Am ajuns la destinaţie în 17 ore. Pe 24 decembrie, la 10 şi jumătate dimineaţa, ne aflam în faţa recepţiei hotelului „Renaissance – Imperial Riding School”. Am stat acolo până pe 27 decembrie, la prânz, timp în care am străbătut Viena în lung şi în lat, în ciuda frigului paralizant. Unele lucruri mi-au plăcut. Multe mi-au displăcut.

Viena are o reţea de transport în comun subteran extraordinară. Sunt şase magistrale de metrou, plus un tren numit City Shuttle, care „şerpuieşte” pe sub oraş, ieşind din când în când la suprafaţă. Metrourile vin din cinci în cinci minute, parcurgând o staţie în 30 de secunde. Poţi ajunge cu ele în orice colţ al Vienei şi, ce e mai important, nu ai cum să întârzii. În capitala Austriei, civilizaţia este la ea acasă. Şi curăţenia. Dacă eşti fan muzee şi catedrale, atunci ai ce vizita la fiecare 50 de metri. Istoria te însoţeşte la tot pasul.

Urmează minusurile. Poate şi din cauza perioadei, străziile Vienei erau pustii. Un platou perfect pentru turnarea unui film SF, despre dispariţia vieţii pe Pământ. Iniţial am crezut că aşa e peste tot, dar am avut un şoc atunci când am ajuns în centru, la St. Stephanplatz. În piaţa centrală era aglomeraţie, dar nu mulţumită localnicilor, ci datorita turiştilor, în cea mai mare parte români şi asiatici. Confuziile erau imposibile, pentru că austriecii sunt apatici, în timp ce vizitatorii au zâmbetul pe buze, sunt gălăgioşi, gesticulează. Se tot uită după aranjamentele de iluminare stradală atât de lăudate, dar nu văd decât ceva banal. Pe 25 decembrie mai funcţiona doar un „târg de Crăciun”, la Schonbrunn, deloc impresionant. În restul oraşului, căsuţele de lemn erau deja demontate.

Şi tot din cauza perioadei în care am fost acolo, am avut ghinionul să găsim toate supermarketurile închise. Astfel, o cola la 2 litri într-un magazin „de cartier” ne-a costat 12 lei (3 euro), iar o apă plată la 1,5 litri – 8 lei (2,5 euro). Am căutat în zadar un restaurant în care să mâncăm o ciorbă. Un peisaj deplorabil, cu lacătul la uşi ca laitmotiv. Noroc cu Burger King, McDonalds şi turcii care vindeau pe la toate colţurile kebab, şaorma, hot-dog şi pizza. Altfel făceam foamea.

Oraşul a mai prins ceva viaţă pe 27 decembrie, în ziua în care am plecat. Prea târziu ca să îmi schimbe impresia proastă. Vine vara. Să trăieşti, Grecia! Să trăieşti, Turcia! Abia aştept să vă revăd. La Viena mă voi întoarce numai doar dacă mă va plăti guvernul austriac.