Umblărici.ro

de Adrian Dumitrache

De oriunde i-ai privi, Munţii Făgăraşului sunt impresionanţi. Probail că şi geograful francez Emmanuel de Martonne a rămas impresionat de măreţia lor atunci când i-a vizitat, în anul 1920, atribuindu-le supradenumirea Alpii Transilvaniei. După ce străbaţi drumul care leagă Braşovul de Sibiu şi priveşti culmile înzăpezite mai mult de opt luni pe an, realizezi că francezul are dreptate. N-ai cum să ignori frumuseţea acestor munţi care tâşnesc brusc din Podişul Transilvaniei şi te însoţesc pe o distanţă de aproape 70 de kilometri.

Pentru mine, Făgăraşul este locul unde am fost de patru ori şi de atâtea ori m-am convins că nu există în România alţi munţi mai frumoşi şi mai dificili. Poate doar Retezatul … unde încă n-am ajuns (Alex, te bagi?).

Prima dată a fost prin anul doi sau trei de facultate. Dorinţa puternică de a ajunge în Fagăraş m-a făcut să ignor previziunile meteo, vremea rea stricându-mi planurile.
Singurul traseu făcut a legat cabana Urlea de cabana Sâmbăta. Prin ce am trecut … la un moment dat îmi venea să las rucsacul acolo şi să mă teleportez într-o cameră călduroasă, ferit de vântul care sufla cu putere şi stropii reci de ploaie. Mâinile mi se învineţiseră din cauza frigului … şi eram la mijlocul lunii august.

Un an sau doi mai târziu revin în Făgăraş, mai experimentat, mai dotat. După o noapte petrecută la cabana Sâmbăta Mare, a doua zi plecăm spre vârful Moldoveanu (2.544 metri).
Ajunşi în Fereastra Mare, ceaţa ne împiedică, la fel ca şi data trecută, să vedem ceva din frumoasa creastă a Făgăraşului, în ciuda previziunilor meteo care se anunţau favorabile.
Plecăm mai departe şi, după vreo jumătate de oră, o pală puternică de vânt a împrăştiat norii, iar Făgăraşul ni s-a arătat în toată splendoarea lui. Culmi, vârfuri, văi, lacuri, mult verde, totul acolo, sub ochii noştri.
Nu sunt suficiente cuvintele pentru descrierea peisajului. Trebuie neapărat să vezi …
Am atins vârful Moldoveanu, am înnoptat la cabana Podragu şi am încheiat excursia a treia zi la cabana Bâlea Lac, după ce o ploaie torenţială ne-a udat până la piele. Nu mai pun la socoteală tunetele şi descărcările electrice care ne-au fost „tovarăşi” de drum aproape 40 de minute pe traseul de creastă.
La poalele muntelui, cei veniţi la aer liber făceau plajă …

A treia excursie a vizat vârful Negoiu, al doilea ca înălţime din Carpaţii româneşti. Plecarea a avut loc de la Cabana Bâlea Lac, după o noapte petrecută în cort. Vârful l-am atins după vreo şase ore de mers, pe un traseu care urcă, apoi coboară spre Lacul Capra Caltun şi din nou urcă, prin Strunga Dracului, spre cei 2.535 metri ai Negoiului.
Ne-am întors la Bâlea Lac în jurul ore 18.00. Bineînţeles că a plouat. Torenţial.

Ultima excursie a avut loc sâmbătă, 29 august 2009. La drum am plecat cu un coleg din redacţie şi soţia lui, după ce iniţial am discutat cu Gabriel Vasile, care vroia însă să amânăm plecarea peste o săptămână.
Cum vremea se anunţa favorabilă, n-am rezistat tentaţiei şi până la urmă am plecat.
Ţinta noastră a fost vârful Moldoveanu, prin Valea Rea şi Portiţa Viştei (2.310 metri).

Am plecat din Bucureşti la ora 05.00, am ajuns în Piteşti peste o oră şi un pic, apoi ne-am îndreptat spre Curtea de Argeş, iar de acolo ne-am înscris pe drumul către Câmpulung Muscel.
Ajungem în localitatea Domneşti, facem stânga şi urmărim firul Râului Doamnei prin comunele Corbi şi Nucşoara.
Din Nucşoara mergem mai departe spre localitatea Sboghiţeşti şi după vreo 2-3 kilometri se termină asfaltul.

Era puţin peste ora 08.00 şi la stâna din Valea Rea am parcurs alţi 37 de kilometri, pe un drum forestier aflat într-o stare acceptabilă, cel puţin prima parte (vreo 18-20 de kilometri).
În jurul orei 09.40 am parcat maşina la vreo 10 minute de mers pe jos de stână. Am luat micul dejun la botul Solenzei, apoi am plecat la drum. Vremea a ţinut cu noi, soarele însoţindu-ne pe aproape tot parcursul excursiei.

Semnalizat cu triunghi roşu, traseul porneşte pieptiş şi o ţine tot aşa până pe vârful Moldoveanu, diferenţa de nivel depăşind 1.200 de metri.
După aproape patru ore, ajung pe vârf destul de obosit, dar îmi revin repede, ajutat şi de panorama care mă înconjoară din toate părţile.

Pozez, filmez şi mă întorc la cei doi tovarăşi de traseu, care, din motive obiective, n-au reuşit să urce, aşteptându-mă la circa 45 de minute de Portiţa Viştei.
Coborâm pe unde am urcat şi ne înapoiem la Solenza în jurul orei 17.15. După 30 minute, am pornit spre Bucureşti, unde am ajuns la ora 22.15.