Umblărici.ro

de Adrian Dumitrache

La invitaţia unuia dintre sponsorii echipei de handbal feminin Oltchim Râmnicu-Vâlcea, am petrecut două zile în oraşul Stalingrad, fost Ţariţîn şi actualmente Volgograd.

Înainte să plec, l-am întrebat pe Google despre oraşul de pe Volga şi bătălia de la Stalingrad. Răspunsul a fost extrem de prompt: peste 2,3 milioane de rezultate despre Volgograd şi circa 20.000 de link-uri către cea mai sângeroasă bătălie din al Doilea Război Mondial. N-am aprofundat subiectele, mergând pe ideea că mai bine văd oraşul şi îl ascult pe ghidul excursiei programate şi după aceea îmi completez informaţiile de pe Internet.

Călătoria a început vineri, 5 martie 2010, de pe Otopeni. La capătul unui zbor de circa trei ore, am aterizat cu bine pe aeroportul din Volgograd. După formalităţile vamale (am completat un formular în care am precizat durata călătoriei, denumirea hotelului, seria pasaportului, numarul vizei si altele), un autocar mai „sovietic” ne-a lăsat în faţa Intourist Hotel, aflat în centrul oraşului, la circa 20 de kilometri de aeroport. În apropierea Intourist sunt amplasate clădirile gării, teatrului şi hotelului Volgograd, reconstruite după război de prizonierii germani într-un stil arhitectonic specific perioadei.

De altfel, întregul oraş a fost reconstruit în anii ‘50, după ce a fost distrus în proporţie de peste 95% de Luftwaffe, care a lansat circa un milion de bombe în timpul bătăliei, potrivit datelor prezentate de ghidul excursiei, o doamnă trecută de 50 de ani.

Cu excepţia preţurilor, la jumătate comparativ cu România, cel puţin benzina, băutura sau ţigările, drumul şi peisajul sunt similare celor autohtone: maşini murdare, gropi, băltoace, case şi blocuri în construcţie, cartiere de blocuri tip “dormitor” din ani ‘60-70, ici-colo câte o clădire mai interesantă …

În sfârşit, ne cazăm, luăm prânzul şi plecăm să facem turul oraşului.

Primul punct de interes vizitat a fost Muzeul „Stalingrad Battle”.

În faţa clădirii muzeului au fost amplasate câteva exemplare din armamentul utilizat de Armata Roşie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piesele de rezistenţă fiind lansatoarele Katiuşa şi celebrul tanc T-34. Ghida ne arată ruinele unui siloz de grâu şi ne explică, într-o engleză foarte curată, că aici s-au dat lupte aprige pe durata mai multor săptămâni, iar combatanţii erau suficient de aproape încât îşi auzeau respiraţia.

Peste drum de muzeu a fost reconstruit peretele unui bloc de locuinţe, care, în timpul luptelor, s-a dovedit a fi de necucerit de către germani. Clădirea a fost denumită Casa lui Pavlov, în memoria comandantului plutonului care a apărat blocul de locuinţe timp de circa 50 de zile. Potrivit ghidei, sergentul Iakov Pavlov şi-a pierdut vederea după încheierea războiului şi, prin anii ’60, şi-a recăpătat-o în urma unei operaţii efectuată de un mare specialist oftalmolog rus.

După circa 30 de minute, zgribuliţi, reintrăm în autocar şi ne îndreptăm spre complexul memorial de pe Kurganul Mamaev, dominat de statuia „Patria Mamă te cheamă!” (Rodina Mаti zaviot! – în limba rusă).

Locul este impresionant şi, după ce afli că sovieticii au pierdut înt-o zi circa 10.000 de militari într-unul din atacurile de recucerire a dealului, realizezi cu adevărat de ce bătălia de la Stalingrad a fost catalogată de isorici ca fiind cea mai sângeroasă luptă din al Doilea Război Mondial.

„Când lupta de pe Kurganul lui Mamaev a încetat, solul îmbibat cu sânge era răvăşit de exploziile diferitelor proiectile şi conţinea între 500 şi 1.250 de schije pe metru pătrat. Pământul dealului a rămas negru în timpul iernii, zăpada fiind topită de nenumăratele focuri şi explozii. În primăvara următoare, solul a rămas negru, nici un fir de iarbă nu a crescut în solul ars de explozii. Pantele prăpăstioase ale dealului au fost nivelate în lunile de bombardamente intense. Până în zilele noastre, pe pantele kurganului se mai pot găsi fragmente de oase şi schije din timpul luptelor”, se precizează pe un link Wikipedia.

Până la statuia din vârful dealului, a doua ca înălţime din lume (82 metri cu tot cu sabie), trecem pe lângă mai multe sculpturi care aduc în atenţia vizitatorilor dârzenia cu care au luptat sovieticii. Urmează un scurt tunel la capătul căruia intrăm în Hall of Glory, o sală pe pereţii căreia au fost scrise numele celor care au murit în apărarea oraşului Stalingrad.

Sub rafalele unui vânt rece, urcăm spre imensa statuie şi ghida ne spune că a fost inaugurată în 1967. Mai aflăm că este construită din ciment şi nu are fundaţie. Parametrii structurii de oţel care susţine statuia sunt ţinuţi sub observaţie de specialiştii unui laborator amplasat în interiorul ei.
“Se fac reglaje în funcţie de viteza vântului, temperatură, umiditate şi alţi factori. În fiecare primăvară au loc lucrări de întreţinere a exteriorului”, ne spune ghida.

Facem ultimele poze şi ne îndreptăm spre autocar, apoi plecăm către hotel, străbătând bulevarde largi cu denumiri din perioada sovietică, gen Kommunisticheskaya sau Komsomolskaya.
Până la ora cinei, toată lumea iese la cumpărături, fie în grup, fie individual. Cu mici excepţii, valuta adusă de români este transformată în ţigări, băutură, borcane cu icre şi peşte afumat în pungi vidate. Nu au lipsit nici celebrele păpuşi Matrioşca.

A doua zi, facem galerie fetelor de la Oltchim Râmnicu-Vâlcea in meciul Dinamo Volgograd (scor egal) şi revenim în ţară în jurul orei 20.30, lăsând în urmă un Vologograd îngheţat la minus 10 grade Celsius.
Când feldmareşalul Friedrich Paulus s-a predat ruşilor, în ianuarie 1943, temperatura era minus 30 de grade Celsius …
Una peste alta, călătoria a fost interesantă. Personal, m-am întors răvăşit de la Stalingrad, şi la propriu, şi la figurat.

La propriu pentru că foştii vameşi sovietici mi-au luat din bagaje una din cele două sticle de vodcă cumpărate, plus două pachete de ţigări.

În urmă cu peste 60 de ani, soldaţii Armatei Roşii se uitau după ceasuri şi femei … În sfârşit, sper că am ales pe gustul vameşului …

La figurat pentru că oraşul Stalingrad a fost locul unde forţele Axei au pierdut circa 850.000 de militari, din care aproximativ 200.000 de români (Armatele III şi IV au fost decimate). Practic, Wehrmacht-ul nu şi-a mai revenit după acest episod, care a schimbat definitiv soarta războiului.

Acolo putea să îşi găsească sfârşitul şi un unchi de-al mamei, dar soarta l-a întors în ţară înainte de începerea ofensivei germane către Stalingrad.

“Taică, am ajuns până la Cotul Donului. Am fost lăsat la vatră după ce un camarad, în timp ce îşi curăţa arma, m-a împuşcat în gleznă. Glonţul s-a oprit în gâtul altui camarad”, mi-a spus în urmă cu câţiva ani.

După ce s-a întors în sat, lumea l-a poreclit Ion Şchiopu’. Cu timpul, glezna şi-a revenit, dar porecla a rămas. A murit în decembrie 2008, la aproape 90 de ani, vegheat de femeia lui, Sabina.

Şi fratele lui, Cristache (bunicul meu), a luptat în al Doilea Război Mondial şi, după spusele mamei, a ajuns până la Nistru. A reuşit şi el să se întoarcă întreg acasă.

Dumnezeu să-i odihnească pe toţi.

Link-uri:

* Volgadmin

* Ziarul de Sibiu

* Faclia

* Batalia de la Stalingrad

* Kurganul Mamaev