Umblărici.ro

de Alexandru Rădescu

Parisul e unul din (foarte) putinele orase pe care le-am vazut mai intai in scoala, la liceu. L-am tot vazut in manuale si auzit in frazele profesoarelor pana cand mi-a rodit impresia unui vizite de-adevaratelea. Au fost mai intai manualele alea cu poze alb-negru pe hartie imposibila, apoi tot felul de cartoaie aduse de prin Franta (de catre profesori norocosi) si mirosind puternic a depozit. Abia in toamna lui 2007 l-am calcat, cu talpa mea de marime pară. Dar pentru ca era un press-trip, nu am apucat sa-l respir asa cum imi imaginasem ani si ani, acumulând insa si din inchipuirea altora…

Ne-a ajutat Dumnezeu si le-a potrivit ca sa petrecem acum o saptamana la Paris, la inceput de noiembrie, sub forma unui voiaj la cateva saptamani dupa nunta. Deplasarea a fost mijlocita de aeronave TAROM (printre cele mai bune servicii din Europa) iar cazarea ne-a fost asigurata de prietenii Andreeni, care la un moment dat si-au facut bagajele, le-au inghesuit intr-o masinuta si au plecat in Franta…

Stau acum si imi încreţesc niţel fruntea: frânturi de şcolare etichete pariziene imi vin pe limbă. Nu cred ca le-as intregi cu vreun search pe Google, asa ca mai bine pornesc pe firul aventurilor noastre de saptamana trecuta, cu accentuarea informatiilor utile si mai putine epitete scotocite printre versuri cu rimă albă.

Odata ajuns pe aeroportul Charles de Gaulle, drumul catre inima Parisului e facilitat de RER, un fel de metrou care merge si pe la suprafata. Ajungi cu usurinta in statia RER de aeroport, urmarind indicatiile care abunda. Trebuie sa scoti 9 euro din buzunar pentru un astfel de bilet. La automat poti plati si cash, dar si cu cardul. De la aeroport pana la statia Saint-Michel de Notre Dame (usor de ghicit ce gasesti daca iesi la suprafata…) am facut fix 34 de minute. Nu a trecut vreun controlor prin vagoane (nici nu am vazut vreunul in timpul sejurului), dar la prima statie am facut cunostinta cu un ţigan care chinuia un instrument compus din vioara si goarna. Trecea de la o melodie la alta, refrenul de legatura fiind Ionel, Ionelule…
Chiar daca la prima vedere transportul subteran al Parisului poate parea imposibil de deslusit, asta e o doar o impresie falsa. In primele doua zile nici eu nu am inteles nimic din acel labirint (metrou cu 14 magistrale plus reteaua RER), dar am ochit o harta detaliata, m-am dat doi pasi inapoi si totul s-a limpezit. Hartile sunt clare si tot ce trebuie sa faci este sa urmaresti si indicatiile lipite la tot pasul, pe pereti, pe panouri de informare din labirintul parizian. Nu am ratat nici un traseu! Pentru economie, am luat un abonament de o saptamana care costa 19 euro de persoana, valabil si pentru autobuz. Atentie! Saptamana incepe luni si termina duminica! Asa ca de sambata seara (cand am iesit prima oara in oras) si pana luni dimineata am folosit bilete tip 10 calatorii, la pret de 12 euro. Asa e, scump transportul in Paris.

Daca la Roma, traseele turistice au debutat in preajma Columnei lui Traian, la Paris totul trebuie sa inceapa langa Centrul Pompidou, la Atelierul Brancusi. Atelierele Titanului de la Hobiţa au fost mutate aici cu câţiva ani în urmă, părăsind legendara adresă din Impasse Ronsin. Intrarea este gratuita, dar se deschide la ora 14.00. Din pacate, intregul univers brâncuşian se află în spatele unor pereţi de sticlă, un fapt destul de frustrant, mai ales pentru gorjeanul din mine.

Dar aşa cum drumul spre Coloana infinitului trece pe la Biserica Sf.Apostoli, tot aşa am procedat şi noi. Duminica fiind am trecut mai întâi pe la Saint Sulpice, a carei cripta a fost inchiriata comunitatii româneşti iar preoţii slujitori reuşesc să adune mulţi creştini la Liturghie. E o atmosferă de catacombă din primele secole creştine. Nu am reuşit însă să mă adun la slujbă, cu toată grădiniţa care se învârtea printre noi, forfota şi gălăgia copiilor. Sau poate mintea mea era plecată departe prin Paris…Mai exista un spatiu eclesial pentru comunitatea romaneasca in biserica de pe Jean Beauvais (biserica românească după cum o ştie toată lumea), dar acolo nu am mai ajuns. In orice caz, s-a reusit aproape miraculos amplasarea unei statui cu Mihai Eminescu.

Seara de duminica am incheiat-o cu o plimbare pe Champs-Elysees, venind dinspre Louvre si gradinile Tuileries, un traseu clasic. Din start am exclus Louvre si Versailles de pe harta acestui sejur, lasandu-le pentru o explorare speciala, cu alta ocazie. Cand o da Dumnezeu!
Dupa cum era de asteptat, nicio artera fara scurgerea masiva de turisti sau parizieni iesiti la plimbarea de duminica. M-a surprins inghesuiala de la libraria Virgin, asezata strategic pe cea mai importanta artera din capitala Frantei. Am iesit de acolo fara vreo achizitie pentru ca orice biografie de trupa rock, de exemplu, pleca de la pretul de 25 de euro. De altfel, acesta este pretul la care se vindea si biografia lui Steve Jobs aparuta recent in librarii. Indiferent de tematica unei zone din uriasa librarie a magnatului britanic, spatiul era plin de clienti. Am vazut si parinti insotiti de copii, tragand dupa ei cosuri grele de carti.

Pentru a ma elibera din start de ispita cautarii de beri exotice prin localuri pariziene, prietenul Andrei ne-a dus in prima seara la beraria de traditie O’Neil (undeva in Saint-Germain daca nu ma insel), acolo unde se produc cateva tipuri de bere. Mi-a spus ca e locul cu bere ieftina, ceea ce, evident nu putea decat sa ma bucure. Dar ce inseamna asta, de fapt? Insemna ca un pahar de bere (nefiltrata, aramie sau neagra), la 400cl costa in jur de 5 euro! In fond, pretul unei beri la 400cl, in Paris, este la nivelul unui pahar de vin fara mari pretentii. In supermarket, pretul unei sticle de vin incepe la 3,50 euro iar al unei cutii de bere pe la 0,90 euro.

va continua

PS. melodie care se va tot fredona:

Je vous parle d’un temps
Que les moins de vingt ans
Ne peuvent pas connaître
Montmartre en ce temps-là
Accrochait ses lilas
Jusque sous nos fenêtres