Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (X)

de Alexandru Rădescu

[episoadele I-IX)

Profitând de o tentativă de spărtură în nori, Dan şi Paul au ieşit din chilia pelerinilor şi au dat peste un părinte român în pridvorul bisericii. Părintele Gherasim, după cum aveam să-i aflăm numele abia la plecare, alergând eu după sfinţia sa, era doar în trecere pe la Sf. Ana. Îşi are o colibă mai sus, de aici mai urcă vreo 300 de metri, pe o cărare care porneşte chiar din spatele schitului..

-Şi nu vă e greu, părinte, pe munte acolo?, îl ia Dan la întrebări.
– Da de unde?! De fel, eu sunt de prin Întorsura Buzăului, iar la noi acolo e mult mai frig decât aici, ne răspunde râzând şi mângâindu-şi barba roşcată. Apoi, se ştie că Dumnezeu lucrează şi prin oameni. Când am avut nevoie să repar coliba, rămânând singur după ce s-a îmbolnăvit de stomac grecul cu care împărţeam locul, l-am aşteptat pe Gigi Becali în poartă la Prodromu şi nu m-am lăsat până ce nu l-am convins să mă ajute şi mine. Mi-a dat o sumă de bani şi aşa am putut să rămân pe mai departe la colibă.
– Da’ ştiţi că acum e el la „răcoare”…

– Am aflat de asta, ne pare tare rău pentru dumnealui. Maica Domnului să-i uşureze şederea acolo. Pe mulţi a ajutat cu bani, şi nu numai pe Sfântul Munte. Dl. Becali nu suferea ca românii de pe aici să ceară ajutor material pe la greci. Să ştiţi că aici pe Sfântul Munte, de la un capăt la celălalt, românii au pus piatră peste piatră sute şi sute de aici! Au ridicat mănăstiri din ruină, au plătit datorii, au dotat lăcaşurile cu odoare, cu cărţi de cult, tot ce era nevoie în viaţa bisericească. Sunt athonit, deja de 7 ani aici, dar Maicii Domnului mă rog în limba română. Ia uitaţi ce port cu mine, de fiecare dată când trebuie să-mi părăsesc coliba, pentru un drum mai lung...Şi scoate părintele Gherasim dintr-un buzunar de interior, de la piept, un mic toc de piele, în care zărim câteva iconiţe şi ceva acte. Dintre iconiţe, o hârtie împăturită, un A4 pe care îl desface cu grijă în faţa noastră. Dan, cel mai aproape de părintele, are privilegiul să desluşească primul slovele imprimate. Înţelegem că e vorba de un discurs al Sanctităţii Sale Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, ţinut la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, la 15 august 1993.

Simţim nevoia să exprimăm recunoştinţa noastră faţă de ctitorul acestei mănăstiri, Constantin Brâncoveanu, binefăcător al multor biserici şi mănăstiri din întregul Răsărit Ortodox.
Cu acest prilej, participând la sfinţirea unei mari mănăstiri româneşti, facem publică recunoştinţa Tronului apostolic şi ecumenic, faţă de toţi domnitorii Ţării Româneşti şi ai Moldovei, care, în repetate rânduri, s-au arătat generoşi binefăcători ai sfintelor noastre mănăstiri, ajunse în trecut la gradul cel din urmă al sărăciei şi al distrugerii. Ne referim în mod special la mănăstrile din Sf.Munte Athos, care se află sub directa noastră grijă episcopală.
Aducând deci, în această slăvită mănăstire românească, îmbrăţişarea de pace a mănăstirilor aghiorite, fericim şi suntem recunoscători marilor binefăcători ai acestora, domnitorii români: Ştefan cel Mare al Moldovei pentru Mănăstirile Vatoped, Zografu, Sf. Pavel şi Grigoriu; Neagoe Basarab al Ţării Româneşti pentru mănăstirile Marea Lavră şi Dionisiu; Bogdan al Moldovei pentru Pantocrator; Petru Rareş al Moldovei pentru Dionisiu şi Caracalu; Alexandru Lăpuşneanu pentru Dohiariu; Ruxandra Lăpuşneanu pentru Dionisiu şi Caracalu; şi tuturor celorlalţi, ale căror nume sunt pomenite cu recunoştinţă de mănăstirile care au beneficiat de ajutorul lor.
În general, poporul ortodox român se poate mândri întru Domnul nostru Iisus Hristos, deoarece, în timpul de mare sărăcie pentru Patriarhiile Ortodoxe ale Răsăritului, binecredincioşii şi slăviţii domnitori ai Ţării Româneşti şi ai Moldovei au fost stâlpi şi sprijinitori nu numai ai mănăstirilor şi ai bisericilor, ci şi ai scaunelor patriarhale.
Trebuie să ne referim şi la exemplul vestitului domnitor al Moldovei, Vasile Lupu, care la mijlocul sec. al XVII, a luat asupra sa uriaşele datorii ale Patriarhiei Ecumenice şi a depus eforturi extraordinare pentru ridicarea şi întărirea din toate punctele de vedere a Bisericii Ortodoxe.
Biserica mamă, în sărăcia ei, ca recunoştinţă, i-a dăruit acestui voievod moldovean una din comorile sale, cinstitele moaşte ale Sfintei Cuvioase Parascheva cea Nouă, care au fost aşezate la Iaşi, constituind de atunci unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din România.
De aceea Patriarhia Ecumenică, Biserica mamă recunoascătoare faţă de fiii ei buni, a dat acelor generoşi voievozi cea mai înaltă cinstire. În locul unde altădată se afla tronul împăratului bizantin, în catedrala patriarhală, faţă în faţă cu tronul patriarhal, în timpul de care vorbim, se aflau tronurile domnitorilor Ţării Româneşti şi ai Moldovei.

Privesc pe furiş la părintele Gherasim, în timp ce Paul şi Dan studiază documentul tipărit, şi din ochiul drept îi scapă o lacrimă, pe care o face să dispară rapid, cu mâneca veşmântului monahal. Între timp îşi face apariţia şi unul din părinţii de la schit, aşa că devenim martorii unui dialog în greacă între cei doi athoniţi. Discuţia se continuă în curtea schitului şi noi profităm de această situaţie pentru a completa un pomelnic, să-l înmânăm părintelui nostru la despărţire.

La orizont, spărtura în nori cască o fantă prin care lumina apusului colorează întreaga zonă în care ne aflăm. În ziua următoare vom avea cel mai lung şi dificil drum din această expediţie pe Sfântul Munte, aşa că nu ar strica o înblânzire meteorologică.
Ne retragem în cameră pentru cel puţin o oră, gândurile noastre se îndreaptă acum către bucătăria schitului. Am ronţăit noi fructe uscate şi alune jumătate de zi, ar fi numai bună o mâncare caldă. Începem să fantazăm pe seama asta, Paul şi Dan abordează un repertoriu gastronomic cuprins între parizaki şi fructe de mare. Încerc să ies din acest periculos joc al minţii, nedorind să-mi înşel nemilos stomacul. Reiau lectura din cartea dlui. Costion Nicolescu şi până la urmă dau dintr-una în alta. Mă încearcă acum un sentiment de invidie, duhovnicească şi intelectuală, dacă se poate spune aşa ceva, iar pentru diluare îl împărtăşesc tovarăşilor de cameră. Aflat la Mănăstirea Vatoped, în timpul pelerinajului său athonit, dl. Nicolescu are bucuria a nu mai puţin de trei runde de discuţii cu streţul Efrem, una dintre cele mai energice şi emblematice figuri athonite ale zilelor noastre. Ce înseamnă prezenţa acolo, pentru români şi nu numai, a părintelui Daniil Cotescu! Invidie la mine şi altruism la dl. Nicolescu, care nu omite să reproducă în volumul său „Et in Athos Ego” din vorbele avvei Efrem, sfaturi oferite dintr-o nobleţe duhovnicească, din experienţa de viaţă monahală în Grădina Maicii Domnului, cu dragoste şi nevoinţă pentru lumea întreagă, răspunzând tuturor pe-ndelete.

Un ciocănit în uşă ne pune rapid în picioare, e semn că suntem invitaţi la masă şi pe feţele noastre a explodat un întreg buchet de flori şi fructe sălbatice. În afara de noi, încă un grup de pelerini intră în trapeză, cinci greci care ne salută politicos. Pe lunga masa de lemn ne aşepta un cazan cu mâncare de legume, uşor picantă, două porţii “de căciulă” dispar cât ai spune ora exactă. Nu lipsesc din meniu murături, măsline, ceapă uscată. Cina este întregită de fructe, kiwi şi portocale, aşa că somnul poate să vină acum peste noi ca o încununare a serii.

De când face ascultarea de responsabil de grup şi organizator de pelerinaj athonit, Paul ne toacă mărunt, ca pe patrunjel, cu indicaţii preţioase. De fapt e una singura, dar creşte în volum cu fiecare zi. Încep să cred că ne pune la încercare, ne testează răbdarea (mare virtute!). În fiecare seară, Paul ne iese în întâmpinare cu următoarea formulare:
“Băi, să vă faceţi rucsacul de pe-acum. ca să nu mai pierdem timpul dimineaţa!” Zi după zi, seară după seară, textul devine mecanism, mecanismul deviză, sloganul capătă un haz teribil, se nasc variaţiuni. Paul rezistă şi apasă pe întrerupător imediat ce pune întrebarea fatală. Diverse obiecte zboară prin întunecimea camerei, ţintindu-l, şi râsetele sunt rugăciunea comună de dinainte de retragerea fiecăruia în colţul personal, intim, al întâlnirii de taină.

Je crois que ce qui nous fait vraiment vivre c’est le sentiment de notre perpetuelle enfance notre vie durant” (Aşa grăit-a Brâncuşi)
Cred că ceea ce ne face să trăim cu adevărat este sentimentul permanentei noastre copilării în viaţă. Aici, pe Sf.Munte, unde totul este luat şi trăit cu maximă intensitate şi seriozitate, întru Hristos şi mântuire, o astfel de sentinţă brâncuşiană pare că nu îşi găseşte locul. Şi totuşi e atât de vie în şi cu noi, o purtăm cu un soi de gentileţe cavalerească amestecată cu multă smerenie. Secretul este la vedere, din orice pateric, tradus şi tipărit: Ai căzut? Ridică-te! Ai păcătuit? Pocăieşte-te! Dar, în nici un chip nu deznădăjdui sau, deznădăjduind, nu te lăsa cu totul pradă căderii. Cu această copilărie, cu acest mers de-a buşilea, prin curtea bisericii, mereu privind spre Altar (Avem Mijlocitor către Tatăl pe Iisus Hristos cel drept. Vezi că El stă de-a dreapta Tatălui şi mijloceşte pentru noi. – Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică), conştientizăm mai uşor slăbiciunile noastre şi judecata aproapelui se poate topi în înţelegere, dacă nu e, dintr-o dată, dragoste.
Şi mai mult: “Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor.
” (Matei 18, 3-4)
“Sentimentul copilariei”, care traduce o poruncă evanghelică, în ea găsindu-şi sensul curat şi nobil.

Apoi, o anumită vitalitate care ne fereste de uscăciune si scorţoşenie, o stare de “permanenţă” mai potrivita cu personalitatea noastra sau cel puţin asa ne-am dori. Nu fugim, nu ne ascundem, nu ne prefacem că nu pricepem si in niciun caz nu e vorba de “prise a le legere”. Bucuria si senitatea de dupa Liturghie, pace sufletească sa iradieze in cale, nădejdea în Înviere şi că totul are sens, mereu în vacanţă şi zi de zi aflând, întrebând, învăţând.

va urma

BIBLIOGRAFIE

– Muntele Sfânt din Macedonia (Mihai Stere Derdena, Ed. Babel – 2013)
– Aşa grăit-a Brâncuşi (Sorana Georgescu-Gorjan, Ed. Scrisul românesc, 2012)

About alexander

Umblarici.ro este un site de calatorii, turism si plimbari stradale.
This entry was posted in Cu paşaport, De Civitate Dei and tagged , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (X)

  1. Pingback: Jurnal de Athos, 2014. Episodul X | Alex Rădescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *