Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XI)

de Alexandru Rădescu

Sfântul Munte este şi o Republică a tăcerii. Pentru că rugăciunea părinţilor a devenit respiraţie. Valurile de pelerini aduc şi mult zgomot pe Athos, de aceea grupurile organizate au un ghid care se străduieşte să impună toate regulile de vieţuire aghiorită. Expediţiile noastre însă nu se încadrează în aceste forme de organizare. Noi venim haiduceşte în Grădina Maicii Domnului. Tropăim, suntem zgomotoşi, vorbăreţi, certăreţi. Atât pe cărările dintre mănăstiri şi schituri, cât şi în camerele în care suntem cazaţi. Abia trapeza, biserica şi slujbele ne mântuiesc de neastâmpăr. Noi nu avem ghid care să ne muştruluiască, să umble cu fluierul arătătorului după noi, să ne piseze cu şhhhh-uri! Noi cerem ajutor de la Maica Domnului şi, cu Dumnezeu înainte, în sus şi în jos, de-a lungul şi de-a latul Sfântului Munte. Oare dacă m-aş fi întâlnit, înainte de prima expediţie, cu “Noaptea în pustia Sf.Munte”, preţioasa carte a Mitropolitului Ierothei Vlahos, şederea mea aici s-ar fi derulat pe alte coordonate?

Sfântul Munte e un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care-şi împărtăşesc dumnezeieşti noime (potrivit Sf. Vasile cel Mare), în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sf.Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc. Această putere este tăcerea care, mai ales în Sfântul Munte, este cea mai grăitoare propovăduire, „un tăcut îndemn”. Monahii de acolo nu vorbesc mult; ei trăiesc tainele lui Dumnezeu în tăcere şi se adâncesc în experienţa apofatică a teologiei dreptslăvitoare. Ei ascultă glasul lui Dumnezeu prin tăcere şi dobândesc virtutea. După Sf. Simeon Noul Cuvântător de Dumnezeu, calea cea mai grabnică către dobândirea bunei săvârşiri pentru cei începători este tăcerea buzelor, şi închiderea ochilor, şi a urechilor surzire.”

Noi însă vedeam atât de multe şi ascultam atât de puţin…

Au fost drumuri prin pădurile athonite, după chiliile unor părinţi români, pe care nu le-am mai găsit. Am rătăcit cărarea, „aici trebuia să fie, după curba asta!”; altădată, de după ochiuri de strâmbe ferestruici chipuri de nevoitori ne întâmpinau dezaprobator, până ajunsesem să ne simţim respinşi, hăituiţi de îngerii grădinari de pe la colibele părinţilor. Apoi m-am smerit, cu blândeţea pe care ţi-o oferă un răspuns apărut din senin, între paginile unei cărţi şi nu, după merit, din toiagul pedagogic.
Tăcerea monahilor este ziditoare. În Pateric citim următoarele: „Avva Theofil arhiepiscopul s-a dus odata la Schit. Si adunându-se fraţii, au zis lui Avva Pamvo: Zi vreun cuvânt episcopului, ca să se folosească”. Zis-a lor bătrânul: „De nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu poate să se folosească.
Cuvintele de rămas bun, ale părintelui Daniil Cotescu de la Vatoped îmi vâjăie din nou urechi şi îmi ridică tensiunea. Eşti încă novice, Alexandre şi cu mult prea blajin cu sufletul tău pe răzătoare. Măcar de la Marele Bărbos din Hobiţa să fi învăţat şi tu ceva: şlefuieşte, şlefuieşte, şlefuieşte. Drumul spre inima lemnului, a pietrei e anevoios, dar mare e răsplata. Te aşteaptă întâlnirea cu tine, cel ţinut în braţe de însuşi Hristos! Da, da, aşa răstignit cum Îl vezi în icoane şi fresce, are lacrimi şi pentru tine iar mâinile-I însângerate te vor cuprinde ca pe un prunc.
Cel ce merge la Sfântul Munte ar trebui să o facă cu scopul de a se zidi prin tăcere. Toate îi vor vorbi pelerinului care ştie cum să asculte această tăcere. Feţele tăcute ale călugărilor, peşterile pustnicilor, mănăstirile pătrunse de duhul de pocăinţă, natura însăşi, precum şi toate lucrurile neînsufleţite din jurul său, îi vor povesti multe şi-i vor împărtăşi minunate învăţături. Aşa vorbeşte Sf.Munte, întru tăcere.”
– Iar tu sforăi, Rădescule! Ziua nu mai taci din gură iar noaptea sforăi!
– Da, Doamne, dar…
– Taci, Rădescule, acum Eu vorbesc! Ţi-ai arătat măsura, iar aici, pe Agion Oros, e strană de laude şi cântări îngereşti. Când părinţii deschid ceasloavele cu slove bizantine, tămâia urcă mai sus de clopotniţă, dând slavă Pantocratorului. Tu atât ai putut, îndrăznind şi să adaugi pe Diamonitirion ştampila celor „cel puţin zece drumuri pe Athos” cu care te-a blagoslovit bunul părinte Daniil!
– Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
– Ha, ha! Îndurare, zici…Nu este bine să iei liniştea Sfântului Munte şi s-o îngădui unor pelerini neînduhovniciţi.
– Da, Doamne, dar şi şacalii se bucură de fărâmiturile sonore care trec de zidurile sfintelor tale mănăstiri şi răspund şi ei, pre limba lor. Intră chiar şi grădina de zarzavat, i-am văzut eu la Prodromu, părinţii nu îi alungau!
Iar eu, plecat asupra pământului, cu capul între genunchi și tâmpla zvâcnind pe la inimă, mă rugam să nu fiu aruncat în jos pe scări, să mă rostogolesc peste cele 1400 de trepte de la Sf.Ana, în mare…Asupra mea însă linişte. Nici vânt, nici furtună. Şi burniţa se potolise. Mă ridic, ţinându-mă cu o mână de bara pe care e fixată toaca. Mă uit în jur, buimac, nicio persoană. Bătăile inimii par să se mai domolească. Nu înţeleg ce caut afară, în toiul nopţii, oare când am ieşit din cameră?! Dar şi memoria se aşază: trezit de sforăiturile lui Paul şi Dan, m-am dat jos din pat, mi-am tras bocancii şi hanoracul, pus gluga pe cap şi am ieşit în curtea schitului…

Paul, lasă-mă să-i trag o palmă, sare din pat ca dopul de şampanie! Salutul de caporal-instructor, bas vâscos în loc de „bună dimineaţa!” vine de la Dan, pe care îl întrezăresc cu ochiul stâng. Cel drept încă se odihneşte şi n-ar vedea nici el ceva frumos, eventual pe Paul cu vreo altă bucurie.
Hai, jos din pat, ne-ai rupt cu horcăiala! Ai vorbit în somn, numai conferinţe şi prelegeri ai în capul ăla mare de oltean!Măcar de-ai avea dicţie…
Rucsacul era deja pregătit, în 10 minute sunt şi eu gata de drum, după întâlnirea spumoasă cu apa de gheaţă de la schit. Între timp am rămas singur în cameră, tovarăşii mei sunt pe afară, să afle de la vreun părinte care este drumul mai simplu până la Prodromu, schitul nostru nostru cel mai important de pe Sfântul Munte.

Avem o oră la dispoziţie să prindem micul vas care ne duce spre Kavsokalivia, pe latura sud-estică a muntelui Carmel. La 10.15 ar trebui să ajungă, asta cred că o ştiu şi mularii care aşteaptă cuminţi să li se încarce desagii, pentru următorul transport.
Suntem singurii pelerini care coboară în mica arsana a schitului Kavsokalivia, un alt teritoriu al nevoitorilor din pustietatea de deasupa mării Am luat o cafea „grecească” de pe vas, mare, de 1,5 euro. Ăsta e micul dejun, alături de câteva fructe uscate de prin rucsac. Dacă suntem norocoşi, pe la vreo colibă de pe traseu vom primi ceva Loukumi. Despre un bol de mâncare, fie şi rece, în jur de 15.00-16.00, la părinţii noştri de la Prodromu.
Până atunci însă, un drum de cel puţin patru ore pe munte, în mare parte doar urcuş. De la arsana până la schitul Kavsokalivia nu sunt la fel de multe trepte ca la Sfânta Ana, dar noi preferăm să nu le mai numărăm.
Numele schitului vine de la renumitul isihast Maxim Kavsokalivitul, trăitor pe Sf.Munte în sec. XIV. Sfantul Maxim a pretins că este nebun, schimbându-şi în mod repetat locul unde se nevoia. Locul acesta consta într-o colibă ridicată din ramuri. De fiecare dată când schimba locul de nevoinţă dădea foc colibei în care locuise. Din acest motiv a fost numit “capsocalivitul” adica ”arzătorul de colibe”. Sfântul Maxim a fost considerat nebun până la venirea Sfântului Grigorie Sinaitul pe Athos, care a descoperit ascetismul unic al Sfântului Maxim, pe care l-a numit “înger pământesc”. Sfantul Grigorie l-a rugat pe Sfântul Maxim să înceteze a se mai preface a fi nebun şi să trăiască într-un loc, pentru ca ceilalţi să beneficieze de experienţa sa duhovnicească. Urmând cuvintelor Sfântului Grigorie şi îndemnurilor altor părinţi, Sfântul Maxim a ales să trăiasca într-o peşteră…
Cu toate acestea, Schitul a fost întemeiat mai târziu, în sec. XVIII de către Cuviosul Acachie. Se spune că hrana sa era praful de piatră rezultat din frecarea a două pietre, pe care îl mânca presărat pe nişte ierburi uscate. Atunci când se ruga, mulţi pustnici vedeau flăcări ieşind din gura lui! Ca şi în alte locuri de pe Sf.Munte, în zona în care se nevoia Cuviosul Acachie nu era niciun izvor. Adunându-se mai mulţi ucenici în jurul său, au început a se plânge la un moment dat de această lipsă. S-a rugat Cuviosul şi îndată a ţâşnit un izvor de apă deasupra bisericii de azi a schitului, care poartă numele de Agheasma Cuviosului Acachie. Şi mai mult, apa iese din trei locuri “întru slava Dumnezeirii Celei în trei ipostasuri”.
Pe lângă acest Kiriakon, cel nou, trecem şi noi şi facem un scurt popas. Ne umplem sticlele cu apă proaspătă şi căutăm pe cineva să ne îndrume mai departe. Un tânăr frate, vorbitor firav de engleză, după cum îi e şi trupul, ne arată o potecă pe lângă nişte colibe, apoi o continuare a drumului prin pădure, să ţinem cărarea până ce vom zări Chilia Sf. Nil, în munte. De acolo, cu mila Domnului, vom traversa în siguranţă, nemişcându-se nicio piatră, nici mare, nici mică, versantul cu pietriş. Apoi, până la Prodromu ar trebui să mai avem de mers cam 45 de minute, dar vom tot coborî…

Deci nu e legendă, chiar avem o bucată de drum pe un versant cu pietriş, care coboară direct în mare. Îmi revine în memorie un mail al vechiului nostru organizator de pelerinaje ieftine la Athos, care a renunţat în ultima clipă la acest pelerinaj alături de noi: “…Apoi din ce îmi aduc eu aminte, exceptând zonele alea naşpa asemănătoare văii morţilor, iei muntele costiş, sus e piatră, jos e piatră, niciun fir de iarbă, doar piatra şi marea. Când am trecut pe acolo m-am gândit doar la lipsa mea de credinţă şi m-am rugat să nu scape vreun bolovan în jos. Dar e clar că Dumnezeu iubeşte omul, dacă nu a lăsat El să fie avalanşă de bolovani cât casa atunci când am trecut eu, cu atât mai puţin va permite vreun cataclism în prezenţa unor sfintişori ca tine şi Paulică!!! Hahaha..Hai că nu e chiar atât de greu urcuşul!”

Mulţumim fratelui pentru preţioasele informaţii şi ne înşirăm din nou la drum. Nu părăsim însă perimetrul schitului fără a trece pe la Chilia Sf.Metodie al Constantinopolului, pentru că ne-a impresionat mult povestea învăţatului monah şi scriitor Metodie Bizantinul, trecut la Domnul pe la 1811. Când acesta a venit la schit, părinţii de aici au vrut să-l izgonească fiindcă nu avea barbă. Atunci el s-a rugat cu lacrimi în faţa Icoanei Adormirii Maicii Domnului şi îndată i-au ieşit pe faţă fire de păr şi i-a crescut barba atât de mult, încât o târa pe pământ!
În timp ce Paul şi Dan dau târcoale locului, eu ma urc o stâncă pentru a prinde cu camera un colţ de munte în zapadă proaspătă, semn că noaptea trecută a nins nu doar pe Athon, ci şi mai jos, destul de aproape de Sfânta Ana. Unde ne aflăm acum, burniţa şi-a reluat prezenţa sâcâitoare şi am uitat déjà ultima întâlnire cu soarele.
Intrăm în pădurea indicată de fratele de la schit şi pare că ne trezim într-un regat al dafinului. Rupem câteva frunzuliţe doar pentru a ne delecta cu mirosul pătrunzător al acestei mirodenii pe care de regulă o vedem doar în plicurile din super, mega, hypermarket, frunzele uscate de murături sau sarmale.
Cărarea ne deschide din nou întâlnirea cu marea, mereu în dreapta, tot mai multă piatră în calea noastră. Pentru a mai uita de lungimea drumului, îl înţep puţin pe Dan cu un subiect tare drag lui:
Dane, la anul când o să rămâi pe Sfântul Munte, te duci pe Athon, la colibă sau preferi schit românesc?
– Direct pe Athon o să mă duc, îmi răspunde el, fără să întoarcă capul spre mine, cu undinţa în spinare. Lansez de acolo, de sus, să vedem ce scoatem din Marea Egee!
– Cum să rămâne pe Athos?!, intervine Paul, oprindu-se locului. Nu ne-a promis că se însoară?
– Băi, fraţilor, terminaţi cu prostia asta cu însuratul! Paul, dă-ţi una peste gură!

Dar noi déjà ne prăpădim de râs, ştiind cum reacţionează la astfel de provocări.
Coasta şerpuieşte uşor spre stânga şi ne apare în faţă un uriaş perete de munte. Abia ghicit, aproape de vârf, chilia Sfântul Nil, din care noi desluşim abia un timbru de construcţie, o văgăuna de pitic. E uimitor cum s-a putut construi şi acolo acea chilie, mai ales că a trebuit să cobori din vârf, pe o scară îngerească probabil, pentru a amenaja chilia. După fotografiile obligatorii grăbim pasul, dornici fiind de a atinge vârful şi a coborî şi noi până la sfântul lăcaş scobit in stâncă.
Ne mai ia cel puţin jumătate de oră, din locul în care ne aflam, făcând cumva o buclă pe munte. Ajungem pe vârful admirat de la distanţă şi constatăm trebuie să mai coborâm, pe întortocheata trepte săpate în munte, cam 50 de metri. Nu asta ar fi problema, oricum sunt şi balustrade, ci faptul că apoi va trebui să le şi urcăm.
Peştera în care s-a nevoit Sf.Nil (în prima parte a sec. XVII) are şi o bisericuţă, între timp s-a făcut şi încăpere de locuit. Batem la uşă, dar nu primim niciun răspuns. Priveliştea de aici e ameţitoare. Izolat în acest loc, nu ai decât de a te ruga. Împotriva vântului, a arşiţei, a lipsei de apă, dar şi a duhurilor nevăzute.
După adormirea Sf. Nil (pe la 1651), din mormântul său din peşteră a început să izvorască mir atât de mult, încât acesta curgea până în mare (“pentru curăţia sufletului şi a trupului său”).Vestea s-a răspândit imediat, aşa că mulţi credincioşi veneau cu bărcile şi-l luau. După o vreme însă mirul a început să fie comercializat. Văzând aceasta, Sf. Acachie Kavsokalivitul s-a rugat şi îndată mirul a încetat să mai curgă din mormânt. Iar în anul 1815 s-au descoperit moaştele Cuviosului Nil, care de atunci este cinstit în mod deosebit la Schitul Kavsokalivia.
Chiar şi astăzi se poate observa un şanţ pe munte, chiar deasupra bisericuţei, în partea stângă, pe unde se scurgea mirul de la Sf.Nil!
Tot încercând noi uşile de la micul lăcaş din această cavitate a muntelui, una ni se deschise, un paraclis cu o mare icoană a Cuviosului, alături de una cu Maica Domnului şi o reprezentare sinaită a Mântuitorului. Ne închinăm şi noi, nu putem ignora lectura cu profeţiile Sfântului Nil Athonitul despre sfârşitul lumii, binecunoscute în toată lumea ortodoxă. Din păcate, lesne se poate observa ce grozăvii s-au şi împlinit deja:

„Începând cu anul 1900, până la mijlocul veacului douăzeci, oamenii şi lumea întreagă vor ajunge să fie de nerecunoscut. Când se va apropia timpul venirii lui Antihrist, minţile oamenilor se vor întuneca, din pricina patimilor trupeşti. Răutatea şi înşelăciunea vor creşte tot mai mult.
Lumea se va schimba şi oamenii se vor schimba. Bărbaţii nu se vor mai deosebi de femei, din pricina neruşinării îmbrăcăminţii şi a felului cum îşi vor purta părul. Oamenii se vor sălbătici, ajungând ca fiarele, din pricina ispitelor şi înşelăciunilor Antihristului.
Părinţii şi bătrânii nu vor mai fi cinstiţi. Iubirea dintre oameni se va stinge. Păstorii creştini, adică episcopii şi preoţii se vor umple de slava deşartă (afară doar de câţiva dintre ei), nemaiputând deosebi cele de-a dreapta de cele de-a stânga. Toate obiceiurile cele vechi ale creştinilor şi ale Bisericii vor fi schimbate. Curăţia nu se va mai găsi între oameni, iar desfrânarea va domni peste tot.
Minciuna şi lăcomia se vor lăţi peste tot. Vai celor ce vor aduna bogăţii peste bogăţii! Desfrânarea, adulterul, sodomia, hoţia şi uciderile vor domni în acele timpuri. Din pricina înmulţirii fărădelegii, oamenii vor fi lipsiţi de orice mustrare de conştiinţă şi de harul Duhului Sfânt, pe care l-au primit la Botez.
Bisericile vor fi lipsite de păstori evlavioşi. Şi vai creştinilor care vor rămâne în lume, în acele timpuri! Şi vai celor ce vor fi lipsiţi de credinţă, căci nu vor mai vedea lumina cunoştinţei la nimeni! Creştinii adevăraţi vor fugi atunci în locuri sfinţite, unde se vor adăposti, ca să-şi găsească liniştea şi să se îngrijească de suflet. Căci în lume vor avea doar greutăţi şi piedici.
Toate aceste lucruri se vor întâmpla, pentru că atunci Antihristul va domni peste toată lumea. Acela va lucra semne şi minuni şi va înzestra cu înţelepciune pe nenorociţii oameni, aşa încât vor născoci căi de a vorbi unul cu altul, dintr-o parte a pământului într-alta. Vor zbura ca păsările prin aer şi vor străbate adâncul mării, asemenea peştilor.
Oamenii ce vor trăi având de toate, vor fi nişte nenorociţi, căci nu vor cunoaşte că toate acestea sunt înşelăciuni ale Antihristului. Iar Antihristul îi va face să creadă, prin născocirile sale, că Dumnezeu cel în Treime nu există.
Atunci preabunul Dumnezeu, văzând ticăloşirea lumii, va scurta acele zile pentru cei aleşi, căci Antihristul va încerca să ducă în rătăcire şi pe cei aleşi. Apoi se va arăta deodată sabia cea cu două tăişuri, şi va tăia pe înşelător şi pe cei care i-au urmat lui.”

Ne urnim şi din acest loc, gândindu-ne acum numai la întâlnirea cu versantul de pietriş. Cel puţin aici, vorbăria noastră va înceta.

Va urma

BIBLIOGRAFIE

– Sfântul Munte Athos, antologie realizată si tradusă de Ierom. Stefan Nuţescu (Chilia Buna Vestire, Schitul Sf.Dimitrie -Lacu – 2011)

– O noapte în pustia Sfântului Munte – Mitropolit Ierothei Vlahos (Ed. Predania, 2011)

– Doxologia.ro

– Crestinortodox.ro

About alexander

Umblarici.ro este un site de calatorii, turism si plimbari stradale.
This entry was posted in Cu paşaport, De Civitate Dei and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

4 Responses to Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XI)

  1. Pingback: Jurnal de Athos, ep. 11 | Alex Rădescu

  2. Dragos D says:

    Multumim!
    Cate episoade mai sunt din sezonul 2? 😉

  3. alexander says:

    cel putin 3 sigur! 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *