Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XII)

de Alexandru Rădescu

Urcăm zecile de trepte din munte, fără să privim în urmă, fără să căutăm acel punct minuscul acum, din care, cu cel puţin jumătate de oră în urmă, priveam către peştera Sf. Nil. Dar la ce folos, oricum abia dacă se mai distinge cărarea sinuoasă de pe celălalt versant. Vântul se înteţeşte sau este doar provocarea mării. Dan crede că o să ne cadă în cap o ploaie turbată, dar ce ştie el, nu a făcut Armata la vânători de munte şi nici măcar cu o busolă de muzeu nu l-am văzut vreodată după el. Aşa o fi acum în permisiile concediului de la garnizoană.
Ajungem în vârf, trecem din nou pe lângă Crucea înfiptă în ţeasta monstrului împietrit care în vremuri mitologice slujea zeilor păgâni, ne îndreptăm către colibele unor părinţi ai acestei pustii muntoase. Nu zărim pe nimeni, dar cutezăm să deschidem o portiţă, nu ar strica o vorbă bună pentru curiozităţile noastre nesfârşite. Paul bate la uşă, de două ori, apoi apasă de clanţă. Uşa se deschide cu un scârţâit de pisică călcată de coadă, probabil de la o balama în formă de arc. Hai, Paul, dacă tot ai deschis, dă şi o tură prin interior. Să vezi ce toiag îţi iei pe spinare de la părinţei… Dar nu ne mai aude, nici noi nu îl zărim. Revine destul de repede, nu în goană, ci ţinând în palmă câteva cuburi de rahat. Sunt extraordinare după efortul din ultima oră şi, dacă tot suntem la colibă, mai punem şi gura sticlelor la ţeava din curte. Un firicel de apă ne asigură din nou rezerva de drum şi ne gândim la cât de greu trebuie să le fie părinţilor de aici în timpul lunilor de vară…
Hai să-i facem şi lu’ Alex botezul pe magistrala bolovanilor, mă încurajează Dan, cu o palmă de cazma peste umăr. Râzi tu, Dane, dar dacă vine ploaia aia pe care o miroşi tu, nu te văd prea bine cu Punele tale pe acolo, haha!
Nu e Puna, e Puma, şi ţin şi la piatra de munte, nu-ţi mai încărca tu grijile cu încălţările mele! …Paul e deja cu 20 de metri în faţa noastră şi suntem convinşi că are gândul doar la masa de la Prodromu, singura până în ziua următoare, pe la prânz.
….
Rememorez acum o serie o serie de mesaje sau cometarii la fotografia pe care am postat-o pe Facebook din timpul acestei bucăţi periculoase de pe traseu: „nu vreau să îmi mai aduc aminte de traseul ăsta”, “aici m-au lăsat bocancii, i-am legat cu sârmă până la urmă…”, “aici, vara poţi prăji linistit ouă pe stâncile încinse”…
Privesc din nou fotografia, 14 martie scrie în condica de Facebook, doi pelerini cu rucsacii în spinare, un marş al tăcerii, să nu trezim cumva la viaţă regatul bolovanilor. Al treilea pelerin nu apare în imagine, nu este un selfie cu mini grup pe fundal. Şi totuşi, în muţenia asta a imaginii încă aud zgomotul pietrelor ascuţite pe care călcam, un covor când pisat, când semeţit la temerarii trecători. Probabil că de pe mare acest povârniş pare aranjat ca o platoşă uriaşă şi abia dacă ai zări cu un binoclu omuleţii de pe cărare. Eventual nişte bagaje umblătoare. Asta şi suntem, rufe murdare, care din când în când trec pe la spălătorie şi curăţătorie. Cea mai bio, cea mai naturală, aceea a spovedaniei, singura care ne poate ţine în echilibru, care ne scoate din ţărâna căderilor noastre, care ne întinde apoi la uscat, apretat, parfumat, călcat, prin Taina Împărtăşaniei. Luci-vom din nou în soare, o Lumină blândă ne va mângâia, îngăduitoare cu aceste biete rufe gata oricând să se umple din nou de noroi…
……………
Calvarul nostru e mai scurt decât l-am estimat noi, la capăt de cărare în piatră se înşiră o perdea forestieră, cât vezi cu ochii la stânga şi la dreapta. Paradoxal, e numai bine acum că nici în faţă nu-i zăreşti capătul: cum am păşit în pădure se prăvale peste noi o ploaie de pietre de ghiaţă, mărgele de grindină se izbesc de hainele şi rucsacii noştri. Legăm bine gluga pe bărbie, privirea o fixăm în bocanci (cine are) şi ne abandonăm purtării de grijă din partea Maicii Domnului. Dacă nu ar fi fost această vreme neprietenoasă am fi avut, cel puţin pe o porţiune de drum, un alt traseu. Am fi trecut pe la o serie de chilii şi colibe ceva mai sus de cărarea noastră, zone renumite pentru nevoitorii retraşi în această înverşunată geografie aghiorită, unde lupta cu patimile, gândurile, şi duhurile întunericului se duce la baionetă, faţă către faţă, zi şi noapte.
“Pe suprafaţa roşiatică a stâncilor ce par acoperite de rugină atârnă una de alta mai multe colibe, în vârf, la o înălţime ameţitoare. Unele dintre ele sunt peşteri cu intrarea închisă de pereţi, având doar o mică deschizătură. În altă parte, o ieşitură a stâncii a dat putinţa unui pustnic curajos să clădească un paraclis îngust, una sau două chili şi o grădină strâmtă din care a răsărit o minunată pădure de chiparoşi în pământul adus din alt loc, dând peisajului o imagine exotic (…) Schimnicii cumunică între ei prin poteci, nevăzute de pe mare. Dar să urci pe ele înseamnă să iei o hotărâre foarte îndrăzneaţă. Sunt mulţi pustnici care nu au ieşit de ani de zile din ograda strâmtă. De aceea, în schiturile mai mari sunt cimitire, iar în peşteri firide unde se păstrează rămăşiţele fraţilor; pe fruntele fiecărui craniu este trecut numele fratelui şi data morţii sale (…) Aceşti pescăruşi duhovniceşti, porumbeii Raiului, care-L trăiesc pe Dumnezeu şi se înalţă până la al treilea Cer, sunt răspândiţi de o parte şi de alta a stâncilor (…) Ei au luptat aici o viaţă întreagă ca să poată găsi pacea, şi au aflat-o.”
Dar noi ne continuăm drumul prin pădurea ca o cocoaşă de animal prehistoric, grindina pare istovită şi până la prima intersecţie de indicatoare către varii mănăstiri şi schituri ne părăseşte complet. E semn bun, gândim noi cu voce tare. Gluga e aruncată pe spate, ne putem privi acum în ochi şi revine zâmbetul ca un tovarăş rămas puţin în urmă. Deja intrăm pe o porţiune de coborâre şi putem să calculăm cu maximă precizie că în jumătate de oră vom fi la arhondaricul de la Prodromu. Nu ştiu cum, dar reuşesc să mă îmbogăţesc cu o sâcâitoare durere la umărul drept, în dreptul porţiunii pe care freacă breteaua de la rucsac. Strâg din dinţi, mai ales că o luăm la vale aproape în salturi, ştiind prea bine că locul spre care ne îndreptăm este un fel de acasă. Nu doar pentru noi, ci pentru toţi românii care ajung pe Sfântul Munte, în pelerinaj.
Odată ajuns la Tismana mea athonită, îmi arunc rucsacul de pe umeri, privesc cu recunoştinţă mai sus de turnul clopotniţă de la intrare şi dau slavă Domnului pentru această nouă întâlnire. Cu siguranţă că dacă Sfântul Nicodim ar primi o permisie pentru un nou drum pe Athos, nu la Hilandarul nevoinţelor sale ar poposi mai mult, ci aici, la smeritul Prodromu, cel cu arhitectura de Oltenie de munte.

La poartă e şantier, moldovenii pietruiesc şi şlefuiesc, înaintez printr-un tunel de praf. Cum am intrat în curtea schitului, imediat în dreapta e arhondaricul, acolo unde déjà Dan şi Paul se trec în catastif. Bagă şi tu repede datele din diamonitirion şi restul, în 10 minute trebuie să fim la trapeză. A fost pronunţat cuvântul magic, dar ce bine ar fi fost cu un intervalul de timp ceva mai generos. Aş fi schimbat tricoul de pe mine, mă simt de parcă băltesc. Asta e, voi sta şi cu scurta pe mine, evitând mişcări bruşte, care să disloce textilă fleaşcă şi rece de pe piele.
Un terci binecuvântat ne aşteaptă pe masă, alături de o salată cumsecade şi ceva dulciuri de post. Blidul cu mâncare capătă proporţii de popotă pregătită pentru 1 Decembrie. Nu avem legume în faţa ochilor ci hrană îngerească. Şi cum să nu fie aşa când foamea nu e aici niciodată reală, ci mai mult o formă de necredinţă. Se şterge, dispare, ca un păcat mărturisit, iertat, uitat. Conştientizarea acestui fapt vine cu timpul, niciodată de la primul pelerinaj, mai ales dacă e într-o perioadă de post precum acesta în care ne găsim, al Sfintelor Paşti. Mai mănânci ceapa aia?, mă întreabă Dan şoptit, şi până să apuc să-I răspund negativ, văd cum îi dispare în cavitatea bucală tot frunzişul verde al leguminoasei…
După masă, program liber cam o oră, apoi la slujbă. Cum eu şi cu Paul vrem să ne împărtăşim în ziua următoare, după Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite, cel puţin unul din noi trebuie să nu uite să vorbească la sfârşitul slujbei cu un anumit părinte, să-l înştiinţeze şi să ne comunice apoi rânduiala. Evident, Paul.
Înainte de a reveni în cameră, am de îndeplinit o sarcină. Am venit de la Bucureşti cu un album de muzica bizantină, pentru fratele Cristian. Un cadou din partea unui tiz al părintelui, cunoştinţă veche, din vremea în care se afla în obştea mănăstirii prahovene de la Târgşoru vechi: “Cristian Boroş – 10 ani Protopsalt al Mănăstirii Turnu”. Părintele Cristian e bucuros şi de revedere, dar şi de cadou, ne întreabă de toţi şi toate din ţară şi aproape că fuge să asculte CD-ul, promiţând să revină cu impresii.
Traseul zilei ne taie cheful de altă plimbare prin jur, aşa că ne tolănim în paturi şi ne abandonăm sporovăielii. Probabil că unii de acasă iar au sughiţat, dar cine nu ţine la glumă cu adevărat nu are o viaţă uşoară.
Pentru a mai scurta a doua zi din canonul sfintei Împărtăşanii, o parte din rugăciuni ni le citim acum, în seară. Dan déjà era în lumea viselor, Paul îl înoţeşte în scurt timp, dar nu înainte de a-mi lăsa moştenire obligaţia de stinge lumina, dacă tot n-am somn şi mai stau cu cartea în braţe. Lucru nu tocmai la îndemână, având în vedere că stau “la etaj”. Asta presupune să folosesc scăriţa de metal, care produce un zgomot atunci când o fixezi de paturile suprapuse…Aşa că nu ştiu cum se face că până la urmă adorm şi eu, cu lumina aprinsă în cameră.
Soneria telefonului ne readuce la viaţă şi în loc să fie cu gândul smerit şi pace în suflet, ca pregătit pentru împărtăşanie, lui Paul i se aprinde filamentul
Băi, m-am foit în pat toată noaptea din cauza becului ăsta aprins, că eu nu pot să dorm cu lumină în cameră. Mă întorceam de pe o parte pe alta, gândindu-mă că Alex citeşte şi din cărţile mele. Şi când colo, olteanul spurcat dormea pe rupte! Şi dă să arunce cu ceva după mine, dar e prea somnoros şi loveşte aiurea. Dan zice şi el ceva de Pandurii şi, printre râsete, nu pot să-I urez decât să facă de gardă la gardul din Giuleşti.
Până la urmă ne aranjăm şi noi, atât cât poate un pelerin care e aproape cinci zile pe Sfântul Munte.
În biserica Prodromului, reîntâlnirea cu slujba în limba română e de un fast sufletesc pe care nimic nu îl poate înlocui. Iar gândul că urmează şi împărtăşania sporeşte tensiunea momentului. Încerc să nu mă risipesc (prea des şi prea mult), chemând în ajutor pe toţi cei zugrăviţi în sfânta noastră biserică. E un act de disperare duhovnicească, o conştientizare a slăbiciunilor şi puţinătăţii mele, dar încerc sa nu cad pradă deznădejdii. Ştiu prea cine o instigă şi de ce ajutoare se foloseşte.
Dar în acele moment, salvator, intervine glasul părintelui slujitor: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh fie cu voi toţi”.
Ar fi fost însă prea frumos să rămână marea liniştită. Constat că tot noroiul adunat printre ridurile bocancilor, acum uscat, se desface de talpă şi se împrăştie pe podeaua bisericii. Simt că intru direct în criptă de ruşine şi nu ştiu cum să procedez. Nici să stau fix, ca lumânarea, nu reuşesc. Mă mai aşez în strană sau cu fruntea până la pământ, când o cer metaniile. Tot ce pot să fac e ca de fiecare dată să strâng la un loc, cu marginea bocancilor, noroiul împrăştiat. Unde mai pui că alţi pelerini aflaţi în biserică îmi privesc distraţi acest joc de Mr. Bean. Cred că în acele moment sunt undeva între roşu Pompei şi roşu athonit, dar ce pot face?! Până la urmă mă liniştesc, jurându-mi în barba zburlită de penibilul situaţiei că după ce mă împărtăşesc revin la locul faptei şi adun cu un şerveţel urmele de pământ…

Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu.
Încă mai cred că acesta este Însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este Însuşi scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie, miluieşte-mă, şi-mi iartă greşelile mele cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă.
Și mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Amin.
Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiul lui Dumnezeu, părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci ca tâlharul, mărturisindu-mă, strig Ţie: “pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta”.
Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea cu preacuratele Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului.

Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu…Paul, cu trupul şi sângele lui Hristos, întru lăsarea păcatelor şi viaţa de veci. Eu îl urmez, o emoţie umblătoare în acele moment, cutremurat de măreţia momentului, un moment sacru al întregului univers, o despicătură în Taina tainelor.
“Trupul omului, prin Dumnezeiasca Împărtăşir, se face dătător de lumină. Primind hrana cerească, mana duhovnicească, nu o schimbăm în carne, ci trupul nostru se preface sprea aceea. Toate strălucesc!”

Revin la locul meu, aştept câteva minute să se domolească bătăile inimii, sfinţii din fresce să revină la locurile îngăduite maeştrilor iconari şi apoi scot din buzunar pachetul de şerveţele nazale şi încep să adun pământul noroiul uscat. Mă simt din nou privit, dar de data asta eu sunt învingătorul!
Reîntorşi în cameră, odată cu zorile şi cu ceva poftă de somn. Mă urc la mine în pod, Dan se prăvale în patul lui iar Paul se aşaza la masa-birou pentru a pune un text la care lucre, mental, de cateva zile: Naţionalismul, între păcat şi virtute.
Îi dau câteva pagini din agenda în care aşezam eu gânduri şi notiţe de drum, apoi îl rog să stingă lumina, să dormim şi noi. Reuşesc să mă feresc la timp, nici nu am văzut cu ce a aruncat. Cert e ca râsetele noastre îl trezesc pe Dan, care mormăie ceva, în jargonul cazon.
“(…) Și totuși, poate exista naționalism universal? Naționalism creștin? Părerea noastră este că da. Când, în Epistola către Galateni, Sfântul Apostol Pavel spune că „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească, nici parte femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”, nu elimină diferențele, ci stabilește o ierarhie. Cu alte cuvinte, totul devine subordonat lui Hristos. În paranteză fie spus, interpretarea conform căreia, prin respectiva frază, apostolul neamurilor ar înlătura deosebirile e un abuz intelectual. Dacă am urma acestui raționament, ar însemna că și diferențele de gen sunt abolite și că toate deviațiile „transgender” ale vremurilor noastre pot fi motivate scripturistic.
Așadar, dincolo de stare socială, materială, neam, origine sau sex, trebuie să ne raportăm la Hristos și să facem din El criteriul nostru suprem de viețuire. Pentru că „cel ce-și iubește pe tatăl său ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-și iubește pe fiul său ori pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Pe de altă parte, tot Sfântul Apostol Pavel insistă pe respectarea poruncii „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”. Cu alte cuvinte, universalitatea umană exprimată în Hristos e mai presus de familie (și de neam), dar familia (și neamul) sunt cale spre ea și în această calitate trebuie cinstite. Însuși Sfântul Ioan Gură de Aur, marele predicator creștin din secolul IV, care are milostenia ca temă centrală a multor cuvântări și omilii, spune că cine le dă de pomană săracilor în timp ce familia lui suferă de foame își bate joc de porunca lui Dumnezeu și se face de râsul lumii. Paradox? Doar aparent. Pentru că nașterea într-o anumită familie și într-un anumit neam nu e întâmplătoare, iar facerea noastră de bine trebuie să pornească de la cei în mijlocul cărora ne-a pus Dumnezeu. E o abordare cât se poate de pragmatică: un om nu poate să ajute dintr-o dată toată omenirea (deși scopul final acesta este). Va începe, așadar, cu cel de lângă el – iar aceadtă apropiere se înțelege atât fizic, geografic, cât și cultural. Și cine dă o mărturie mai cutremurătoare a iubirii de neam decât iudeul creștinat Pavel, care scrie că ar vrea să fie anatema de la Hristos de dragul fraților lui celor de un neam după trup (…).

…din ce reuşesc să desluşesc eu de pe foile aruncate în jur, dar numerotate. Reluăm şi reluăm subiectul iar pauzele de polemici, cu cei de alte păreri sau sceptici, nu sunt decât aprofundări ale tematicii.
Nu mai rămânem mult la Prodromu iar de aici vom pleca mai departe la Marea Lavră, cea mai importanta mănăstire athonită, din punct de vedere istoric, aflată cam la 35-40 de minute de mers pe jos de locul în care ne aflăm acum.
Strângem rucsacii, Paul îşi adună cu grijă hârtiile, parcă ar fi partituri zburate de pe pian. Dar nu plecăm de aici înainte de a lăsa câte un pomelnic şi de a cumpăra iconiţe pentru cei de acasă. Constat că părintele Cristian ne aştepta la arhondaric.
-Frăţia ta, mare bucurie mi-a făcut albumul lui Boroş, o minunăţie de cântări! Transmite-i din partea mea toată dragostea întru Hristos şi înălţări duhovniceşti. Şi tuturor celor de la Turnu, şi părintelui stareţ Valentin, bucurii întru Domnul!
-Doamne ajută, părinte! Şi să ne revedem cu bine, pe Athos. Să ne pomeniţi şi pe noi la rugăciune!
…ultimele vorbe schimbate între zidurile Prodromului, înainte de a pleca din nou la drum.
Este prima zi cu adevărat însorită, de când am păşit pe Sfântul Munte, acel albastru al Eladei este de jur împrejurul nostru. Dar destul de rece, ne tragem căciulile peste urechi.
Paul scoate dintr-un buzunar cărticica de rugăciuni şi începe să citească cu voce tare cele Rugăciuni de mulţumire de după Împărtăşire. Este o experienţă inedită, dar aşa recuperăm şi din lungile distanţe străbătute pe Athos fără să fi avut rugăciunea pe buze sau în gând.

va continua

BIBLIOGRAFIE
– O noapte în pustia Sfântului Munte – Mitropolit Ierothei Vlahos (Ed. Predania, 2011)

About alexander

Umblarici.ro este un site de calatorii, turism si plimbari stradale.
This entry was posted in Cu paşaport, De Civitate Dei and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XII)

  1. Pingback: Pseudojurnal athonit, ep. 12 | Alex Rădescu

  2. Mihai says:

    Mulțumiri.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *