Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XIII)

de Alexandru Rădescu

[episoadele precedente]

Pe ecranul telefonului mobil îmi apare data de 12 martie, miercuri. Informaţie preţioasă, măsurasem zilele doar după traseul pelerinajului nostru, în funcţie de fiecare loc în care urma să poposim. Că e un cer senin şi temperatură de 10 grade pot observa în mod natural, fără intermedierea tehnologică. Nu prea suntem obişnuiţi cu aşa drumuri scurte între mănăstiri sau schituri, distanţa pe care o avem de parcurs de la Prodromu spre următoarea destinaţie se acoperă în 30-40 de minute. Constat şi că durerea de la umăr a dispărut „miraculos”, fără vreun unguent. Mintea mea împrăştiată şi needucată e în stare să facă tot felul de asocieri nepotrivite, aşa că încerc să nu bag în seamă gândurile, să le alung ca pe muşte. Parcă m-aş mai plimba pe cărările Sfântului Munte o vreme, e prea frumos „afară”, hai să mai dăm o tură măcar până la arsana, să coborâm la mare, înainte de a intra pe porţile de la Megistis Lavras, prima între mănăstirile athonite (963), întemeiată de Sf.Athanasie, una din figurile de prim rang ale acestui spaţiu binecuvântat… Dar tovarăşii mei de drum nici nu-mi răspund, Dan merge agale cu mâinile în buzunare iar Paul, acum îl observ undeva în faţă, a ajuns deja la intrare, îşi scoate căciula cu mâna stângă şi se închină la icoanele protejate de o croială de gemuleţe.
Am mai fost la Marea Lavră, dar numai în trecere, pe un alt lung traseu, de peste 4 ore, de la Schitul Lacu spre Prodromu. Acum voi rămâne peste noapte, la slujbe şi nădăjduiesc sa avem ceva timp la dispoziţie şi pentru a explora cea mai întinsă mănăstire de pe Sfântul Munte.
Urcăm o scară spre arhondaric şi spre deosebire de alte lăcaşuri, aici un „civil” se ocupă de noi. Ceea ce nu înseamnă că nu ne va omeni şi cu o kerasma ordonată pe o tăviţă de argint. Reluăm şi o dicuţie mai veche legată de perioada următoarei expediţii. Deşi se tot vorbeşte în grupul nostru de „athoniţi” de o schimbare a calendarului de pelerinaj, din motive de condiţii meteo, mie mi-ar lipsi această perioadă mai puţin invadată. Sigur, nu intră în discuţie nici perioada iunie-septembrie, nimeni nu-şi doreşte trasee la 40 de grade, dar unii dintre noi s-au săturat de ploi, ninsori, vânt şi temperaturi sub 15 grade. Deocamdată ne bucurăm de prima zi cu soare deplin, niciun nor nu se arată deasupra noastră, nici măcar în depărtare. Suntem în curtea mănăstirii imperiale, rezultată din viaţa sfântă şi rugăciunile Marelui Atanasie (purta la gât, pe un inel de fier, o cruce de aproximativ 3 kilograme!), cu ajutorul financiar al prietenului său, împăratul Nichifor Fokas. Peste turnul mănăstirii, reparat din daniile Sf. Neagoe Basarab, o culme înzăpezită se joacă de-a aprecierea distanţelor. Şi eu îi zâmbesc. M-a surprins într-un moment în care mă încearcă din nou acel sentiment al mirării, al cercetării personale şi fizice cu degetul: da, sunt pe Athos. Niciodată nu voi fi putea fi suficient de recunoscător pentru asta, tot timpul voi rătăci cuvintele de mulţumire, aşa că trebuie să îmi regăsesc demnitatea vocabularului prin înălţarea gândurilor din poziţia celui îngenuncheat la icoană. Şi nu doar în faptul posibilităţilor repetate de drum până aici, ci şi ale timpului când o facem. Să îi mulţumim lui Dumnezeu şi pentru această epocă de renaştere athonită, fiind în asentimentul Pr. Prof. Constantin Coman care scria undeva:
Dau slavă lui Dumnezeu că sunt contemporan unei epoci de renaştere puternică a monahismului athonit, o epocă de evidentă renaştere isihastă, asemănătoare poate cu cea din sec. XIV şi cu cea din sec. XVIII. Efervescenţa isihastă este susţinută de existenţa unor mari personalităţi duhovniceşti, care au stat la originea renaşterii actuale a monahismului athonit (Cuviosul Siluan, Gheron Iosif, Părintele Sofronie, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunakiotul), de existenţa unor obşti mari angajate în practica isihastă ca cea a mânăstirilor Simono-Petra sau Vatoped, şi de apariţia unei literaturi duhovniceşti mărturisitoare foarte bogate.
La această literatură duhovnicească apelăm şi noi în faţa rătăcirilor şi înşelătoriilor acestei lumi, venite din toate zările, sub forme şi formule dintre cele mai diferite, tot mai agresiv, ca şi cum ar fi ţelul unic al unora în viaţă, coleg de birou, vecin de bloc, „anonimul” din online doritor de sânge de popă şi creştin habotnic sau ONG-urile raţiunii imaculate, cu resorturi în politicieni nu ai cetăţii, ci ai beznei. Şi dacă nu reuşim ca prin viaţa noastră să oferim altora răspunsurile, atunci măcar să ştim unde îi găsim pe cei care l-au cunoscut pe Hristos încă din viaţa asta şi să venim cu exemplele, înţelepciunea şi ştiinţa lor de a răspunde tuturor provocărilor.
Curăţăm tava de ultimul cub de loukoumi, ceşcuţele mai au doar zaţ, în aer mai adie un abur de ouzo, pe care îl stingem cu apă proaspătă. Ne luăm rucsacii şi suntem conduşi la camera de oaspeţi. Pentru prima oară în această expediţie, nu mai beneficiem de privilegiul de a dormi singuri în cameră. Ni se deschide uşa unei încăperi cu vreo 15 paturi, din care trei sunt deja ocupate. Avem vreo două ore la dispoziţie până la prima slujbă, după care masa. La 4.00 dimineaţa din nou la slujbă, apoi direct îmbarcarea într-un microbuz pentru Karyes/Schitul Sf. Andrei, ultimul nostru popas athonit. Şi unul dintre lăcaşurile preferate ale lui Paul.
Este istorie consistentă a ajutoarelor româneşti la Marea Lavră, în ziduri şi la bibliotecă, în crăpăturile frescelor şi în odoarele mănăstirii. Începe cu Sf.Neagoe Basarab, care stabileşte un ajutor anual şi din ai cărui bani se pictează şi trapeza, considerată şi azi cea mai frumoasă de pe Athos. Continuă aceste menţionări cu Vladislav al III-lea Radu (1523-1526), care acoperă cu plumb biserica; apoi Vintilă Vodă dăruieşte bani care ajung, peste ani, şi pentru celebrul Teofan Cretanul la pictarea katholikonului (1535); danii consistente sunt stabilite de Petru Şchiopul, continuate de alţi voievozi; Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu îmbracă în argint mâna Sf.Ioan Hrisostom iar pentru moaştele Sf. Mihail al Sinoadelor, aduse în Ţara Românească ca să o izbăvească de valul de lăcuste, domnitorul face un chivot din aur şi argint, bătut cu pietre scumpe. Lista asta mai poate umple pagini multe cu sprijinul domnitorilor din Ţările Române pentru lavrioţi. Menţionam mai sus biblioteca: este cea mai bogată de pe Agion Oros, deţinând peste 2.800 de manuscrise, din care 500 sunt pergamente. Iar prin acest tezaur, biblioteca ridicată de Sf. Atanasie iniţial ca un centru de copiere a manuscriselor, este a treia în lume în ceea ce priveşte numărul de manuscrise bizantine. Regăsim aici şi 4.000 de documente slavoneşti, turceşti şi româneşti, dar şi 60 de tipărituri valahe din sec. XVII-XIX. Iată încă un motiv să ne bucurăm de iniţiativa Statului grec de a scana, digitaliza si posta online moştenirea istorică şi culturală a Athosului. Vorbim de proiectul Digital Ark şi vizează 900.000 de manuscrise, 450.000 de documente tipărite, 550.000 arhive istorice de documente, 146.000 obiecte de arta ecleziastica, 25.000 schiţe şi 2.500 ore de material video si audio!

Până la ora slujbei mai avem timp să intrăm în Biserica Maicii Domnului „Cucuzelissa”, aflată la intrarea în mănăstire. Aici se află, din sec. XIX, faimoasa icoană a Maicii Domnului căreia i s-a ataşat şi numele unuia dintre cei mai mari cântăreţi din lumea bizantină, Sf. Ioan Cucuzel, autor şi de importante compoziţii muzicale, mutat la Domnul în 1341.
Sf. Ioan se nevoia în chilia Sfinţilor Arhangheli, aflată în preajma Marii Lavre şi venea la biserica mare numai în Duminici şi sărbători ca să cânte la strană. La un praznic, după ce a cântat acatistul Maicii Domnului lângă icoană, istovit şi de priveghere, Ioan a adormit în strană. În acele momente, Maica Domnului a apărut lângă el şi i-a dăruit un ban de aur, spunându-i: „Bucură-te, Ioane, fiul meu! Cântă-mi şi eu nu te voi părăsi!”. Şi tot atunci, spune tradiţia, Maica Domnului i-a vindecat cangrena pe care o avea la un picior din cauza îndelungatelor privegheri.
Această întâlnire cu istoria unui personaj celebru al muzicii bizantine ne duce cu gândul şi la un monah şi muzician român, trăitor pe Sfântul Munte mai bine de 57 de ani. Vorbim desigur de Nectarie Protopsaltul (1804-1899) sau Vlahul, cum mai este numit de părinţii greci, originar din Huşi. Pe lângă vocea sa deosebită, părintele Nectarie este şi autorul unei opere muzicale remarcabile, cu compoziţii atât în limba română, cât şi în greacă. Iar din Patericul Sf. Munte aflăm că, invitat odată la strana Mănăstirii Iviron, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, a fost otrăvit de către monahi invidioşi. Monahul nostru, cum a simţit dureri mari în tot corpul, a alergat la icoana Preasfintei făcătoare de minuni, „Portăriţa” ( “Portaitissa”), venită cândva pe mare, dinspre Niceea bizantină. De disperare, monahul Nectarie a băut tot conţinutul candelei de la faimoasa icoană şi, căzut în genunchi, a rugat-o pe Preasfânta să-l salveze. Ceea ce s-a întâmplat pe loc! Monahul român s-a întors apoi la strană şi a cântat şi mai cu foc în timpul privegherii. Ulterior, părintele Nectarie avea să spună că “niciodată nu a avut atât de mare râvnă şi limpezime a vocii, ca în acea seară, simţind o bucurie şi o veselie de negrăit”.
În biserica mare ajungem cu câteva înainte de ora anunţată pentru slujbă, în ideea de a ne închina fără grabă la icoane. Nu putem ocoli nici mormântul Sfântului Atanasie, aflat într-un paraclis din stânga pronaosului. S-a întâmplat ca tocmai un Patriarh să nesocotească dorinţa întemeietorului mănăstirii de a nu-i tulbura locul de veci. Astfel, pe la 1574, Patriarhul Alexandriei Silvestru a încercat să-i deschidă mormântul, dar în clipa în care a ridicat placa, flăcări au ţâşnit, speriindu-l straşnic pe înaltul ierarh.
Slujba a durat cam 90 de minute, după care ne-am îndreptat spre trapeză. O sală imensă, cu 24 de mese de marmură, în care încap 240 de monahi. Clădită cu secole în urmă, este primitoare acum şi cu noi, ospătându-ne din bolurile de metal, cu legume, zarzavat, câteva fructe. După cina care ar fi stârni invidia oricărui nutriţionist vegan, am decis să ne retragem în cameră. Deschidem uşa şi dăm peste un grup numeros pelerini români, moldoveni după duiosul glas şi gâlceava dintre ei. Dan e déjà tumefiat în obraji şi căpătase în faţa acestei privelişti, în mod miraculous, un chip care nu avea nici o legătură cu frescele admirate de noi în biserică. Mai ales că unul din paturile lor fusese transformat într-un picnic de post, deşertând ei acolo toată bucătăria cu care veniseră până aici. Ne invită şi pe noi “să alegem” câteva ceva, să nu se sfiim. De parcă l-aş şi vedea vreodată pe Dan, într-un asemenea loc, întinzându-se după un borcan de zacuscă din hypermarket sau conservă cu pateu de soia amestecat cu de toate. Privesc spre Paul, stă să-l pufnească râsul, ştiind şi el ce îi zvâcneşte în aceste clipe lui Dan pe la tâmple. Cel care ne invită să ne ospătăm e poliţist şi aflăm rapid care e din Vaslui, care din Botoşani, care din Iaşi…Între timp, Dan ieşise pe uşă cu prosopul de umăr, dar aş paria că nu spre duş se îndreaptă, ci să se plimbe prin curtea mănăstirii. Aş fi câştigat: peste câteva minute îi trimite lui Paul un SMS: “Sunt jos, pe bancă. Nu mă întorc până nu adorm ăia…” Mare scofală, mai bine nu ar fi adormit niciunul din ei. Sau în mod special Nea Costică, cel care pentru a se descălţa a trântit un picior pe marginea patului lui Paul, trezindu-l. Şi vorbesc de un pelerin la 1.80m şi peste 100 de kilograme, mult peste. Nu doar astfel s-a făcut remarcat. Toată noaptea, omul ăsta a sforăit ca un atelier, ca un grajd de cai, ca o hală de producţie, ceva de cartea recordurilor, cumplit. La Nea Costică, fiecare kilogram peste limita normală (raportat la înălţime şi vârstă) îi intensifica sforăiturile. Mă mir cum nu a spart niciun geam…Alarma telefonului ne-a curmat chinul şi cred că nicicând nu am fost mai bucuros de o slujbă de noapte! Nu îmi păsa câte ore aveam să stau în biserică, era salvarea noastră. În orice caz, pe la 6.00 trebuia să fim în faţa mănăstirii, să ne aşteptăm microbuzul. Care maşină a întârziat suficient de mult ca să fotografiez, pentru prima dată pe Athos, un soare jumătate roşiatic, jumăte gălbui, rotund, expresiv, dramatic ca un medalion pictat pe turla bisericii.

va urma

BIBLIOGRAFIE:

– Sfântul Munte Athos, antologie realizată si tradusă de Ierom. Stefan Nuţescu (Chilia Buna Vestire, Schitul Sf.Dimitrie -Lacu – 2011)
– Muntele Athos – Microcosmos al Răsăritului creştin, Editată de Graham Speake şi mitropolitul Kallistos Ware (ed. Renaşterea 2014)
– Marea Lavră , autor George Crăsnean (Revista Lumea monahilor, nr. 37-38)
– Patericul Sfântului Munte – de Monahul Andrei Aghioritul (ed. Sophia, 2013)

About alexander

Umblarici.ro este un site de calatorii, turism si plimbari stradale.
This entry was posted in Cu paşaport, De Civitate Dei and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

3 Responses to Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XIII)

  1. Pingback: PseudoJurnal athonit, ep. XIII | Alex Rădescu

  2. Dragos D says:

    Cred ca a fost un calvar noaptea de la Marea Lavra. :)
    Imi aminteste de una dintre noptile petrecute la mrea. de la Platina,CA: unul dintre pelerini ii spusese unui “galagios” sa-si puna dopuri in urechi ca sa nu se trezeasca de proprile-i sfoaraituri. :) Acolo, dopurile de urechi, erau oferite “din partea casei”.

  3. alexander says:

    Din fericire a fost scurta, gratie slujbei de noapte :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *