Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XIV)

de Alexandru Rădescu

Ne costă 7,5 euro microbuzul de la Marea Lavră la Karyes (Careia), capitala Sfântului Munte. O să ajungem undeva după ora 7 dimineaţa la destinaţie, apoi o s-o luăm pe jos până la schitul Sf. Andrei, distanţă care se parcurge în câteva minute. Cu siguranţă însă că data viitoare, un astfel de traseu nu se va mai face cu maşina, în maximum două ore l-am fi acoperit lejer, la pas, nu străbatem niciun munte. Mă întorc peste spătarul scaunului să-l întreb pe Paul de ce plecarăm cu noaptea în cap, dar n-am cu cine să vorbesc. E cu căciula pe ochi şi doarme cu capul lipit de geam, nu înţeleg cum reuşeşte să aţipească aşa repede, în orice condiţii. Dan e fratele lui întru adormire instant, sper doar să nu tragă şi la aghioase.
Mă aşez locului, în faţa şi în dreapta mea sunt nişte greci, incredibil cât de agitaţi pot fi şi aici, cum gesticulează şi ce uşor şi des îşi schimbă mimica în timpul conversaţiei. Mai schimbă vorbe şi cu şoferul, dar acesta răspunde scurt la întrebările lor, nu întoarce capul spre ei. O dată sau de două ori, pe traseu, a vorbit şi la mobil, ba chiar a şi oprit microbuzul într-o intersecţie de drumuri. Numai de nu s-ar întoarce la Marea Lavră să mai ia pe cineva, la rugămintea unui părinte de acolo. Asta pot să facă, nu la fel ar proceda la apelul unui pelerin. Aşa e când nu pleci organizat, cu ghid, cu program, cu maşina la poarta mănăstirii, iar îmi amintesc dojenile ademenitoare ale unui organizator de pelerinaje athonite (şi nu numai), “cu costuri ceva mai ridicate decât expediţiile voastre, dar altele ar fi condiţiile…” Acum sunt hotărât, dacă mă mai contactează şi sigur se va întâmpla la întoarcerea în ţară, mai ales când voi începe să povestesc una, alta din experienţele şi peripeţiile noastre şi voi posta şi fotografii pe blogurile şi pe paginile mele de facebook, o să-i fac o “bucurie”. O să-i spun că ne-am întâlnit pe Athos cu un reprezentant al Patriarhiei, care ne-a povestit că s-a luat decizia unor controale riguroase la aceşti organizatori, se vor desemna chiar inspectori şi se va reduce drastic numărul de pelerinaje! Şi cum să nu fie astfel când ştie prea bine stimabilul organizator de pelerinaje semnalul de alarmă tras şi de părintele Dionisie Ignat de la Colciu (Dumnezeu să-l numere între Sfinţii Săi!), în ceea ce priveşte turismul pe Sf.Munte (“turistiko mero”-zonă turistică).
“Vin la mănăstiri sute de musafiri, sute de turişti, la care trebuie să le dai tot concursul, să le dai de mâncare, haine, de dormit, tot ce trebuie. Nu-I un ajutor c-a devenit Sf.Munte loc turistic (…) De ce să vii pe capul călugărului când el a făcut priveghere toată noaptea, şi acum vii şi tu şi-l tulburi, ca să-ţi spună sau să-ţi arate sau cutare, pe când el vrea să se odihnească, că e şi el om? Are nevoie de odihnă. Trebuie dreapta socoteala (…) Tu, care ai lepădat toate greutăţile lumii şi ai venit pentru sfânta mântuire şi ai îmbrăţişat liniştea cea duhovnicească, tu de-acum trebuie să serveşti pe orişicine vine. Şi asta e o greutate (…) Da’ noi spunem, ăştia mai simpli, că o făcut greşeală conducerea că o iscălit ca în Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului, liniştea cea mai de trebuinţă monahismului s-o încurce cu turismul. Eh!…Răbdare, răbdare, nu ştim ce or mai aduce timpurile (…) La 1963, când a serbat Sf.Munte mia de ani, atunci a început să se facă drum. Şi s-a făcut de la Dafne până la Careia, că au venit persoane înalte din tot pământul ortodox. Şi de atuncea, încet, încet, încet, s-a făcut Sf.Munte cu drumuri, stricând liniştea monahilor cu chestiunea asta. Că orice monah, dar şi orice creştin-ortodox, numai prin linişte şi rugăciune poate să se apropie de bunul Părinte Ceresc. Aşa, Sf.Munte, care era cel mai liniştit loc pentru viaţa monahală, acum s-a cam hodorogit (…) Vine acuma orişicine, stau haimanale pe aici, lucrează, se fac negustori, se duc, vând, fac bănet…Dar tot încă-i bine, Doamne păzeşte de mai rău!
Aşa că nici nu va mai fi nevoie să dramatizez situaţia, eventual avansez şi nişte nume de persoane cunoscute şi de dumnealui, îl las “să fiarbă” o săptămână-două, apoi o să-i mărturisesc că a fost doar o farsă, să mă ierte, ar mai fi timp suficient până la Sfintele Paşti! Daaa, chiar aşa o să fac…şi mă trezesc râzând singur iar pe geam zăresc déjà binecunoscutele imobile mititele din Careia, cu arhitectura tipic grecesc-smerit (da, există şi aşa ceva), pe două caturi, piatră-cărămidă-lemn, alb-alb-roşu athonit. Nu suntem cu taxiul să ne lase la poarta schitului Sf.Andrei, coborâm din microbuz tot în parcarea nod de transport aghiorit, aici sosesc şi de aici se pleacă spre toate colţurile Sf.Munte, cel puţin cât este drum de maşină. Tot de aici vom pleca şi noi în ziua următoare, spre micul port Dafni, înainte de a părăsi Athosul.
Acum însă ne luăm rucsacii în spinare şi ne încolonăm spre Sfântul Andrei. Nu avem cazare rezervată, dar aici e mult spaţiu pentru pelerini. Cred că la această siguranţă se adaugă şi faptul că într-un pelerinaj anterior, când nu ne-au primit pe la vreo două mănăstiri (din vina noastră, desigur, căci nu sunasem), salvarea ne-a venit de la acest schit. A devenit faimos, prin splendide corpuri şi picturi în stilul rusesc, în vremurile ultimilor ţari, căzut ulterior în ruină, acum restaurat în mare parte şi revigorat de părinţi greci. Schitul ţine de Mănăstirea Vatoped, poate cea mai dinamică şi influentă din zilele noastre. Înainte de a intra pe poarta schitului trecem pe lângă Seminarul Teologic (Athoniada), care funcţionează aici din 1930. Câţiva elevi aleargă pe terenul de sport, ştim că aici sunt şi copii de români care muncesc în Grecia şi trag cu urechea să desluşesc graiul nostru. N-am noroc, merg mai departe, ştim prea bine drumul până la arhondaric, trebuie să traversăm întreaga curte, trecem şi pe lângă uriaşa biserică, tot în renovare din păcate, una dintre cele mai mari din Balcani. Ajungem în cele din urmă la biroul părintelui Nectarios, cel care face ascultare la primirea şi cazarea pelerinilor, dar uşa este închisă. Ne punem pe aşteptat, în strâmtul hol, nu prea avem ce să facem. Un părinte aflat în trecere ne lămureşte: father Nectarios e la slujbă, o să revină cam în o oră. Paul ne spune că merge şi el la slujbă şi ne lasă rucsacul în grijă. Până la urmă, eu şi cu Dan coborâm în curte, cu direcţia chioşcul de patiserie (de post). La un euro bucata, îmi cumpăr trei plăcinte: două cu praz şi una cu măsline şi roşii. Prima delicatesă cu praz ajunge în stomac cu o viteză care sfidează orice recomandare medicală. Cu a doua mă comport altfel, ca un animal în jurul pradei, îi dau târcoale, o fotografiez cu telefonul, savurez apoi fiecare înghiţitură, cu ochii închişi, mestec încet, cu o răbdare care nu mă caracterizează.
Ne aşezăm pe un rest de gard de piatră, mai schimbăm o vorbă, mai uitându-ne la ceas, mai cotrobăind prin smartphone. La un moment dat îşi fac apariţia în preajma noastră doi “pelerini” cu figuri de militari din trupele speciale, ruşi din câtev înţelegem noi din vorbele lor. Dan e convins că sunt mercenari de prin Caucaz sau criminali profesionişti. Pe sub tricourile mulate se poate ghici o musculatură dezvoltată şi antrenată, unul din ei e “pătrat” şi chel, celălalt, mai înalt, tuns scurt, ca o periuţă mult tocită, cu o barbă stufoasă, de smoală, tăiată drept ca în statuile si basoreliefurile asiriene admirate la Berlin, pe Insula Muzeelor. Poartă câte un rucsac mic, îşi toarnă din termos un lichid care ar putea fi ceai şi vorbesc între ei în propoziţii scurte. Toate aceste detalii îi întăresc lui Dan convingerea că în niciun caz nu sunt pelerini. Sigur au vreo misiune să lichideze pe cineva sau, în cel mai fericit caz, îşi mărturisesc păcate mari şi sângeroase…Mă gândesc că un militar intuieşte când se află în preajma altor militari, indiferent de modul cum sunt îmbrăcaţi. Încă nu ştiu dacă să glumesc pe seama “misiunii” lor sau doar să-l las pe Dan să deruleze propriul scenariu.
Fix în momentul în care părăsesc ei zona în care ne aflam şi noi, îşi face apariţia Paul. Cum mă ghiftuiesem cu cele două plăcinte praziliene îi pasez lui pe cea cu măsline, neomiţând să-I amintesc că îmi e dator cu un euro.
Urcăm din nou treptele spre arhondaric, dar uşa de la părintele Nectarios e tot închisă. Lăsăm rucsacii în jur şi ne tolănim pe scaunele de pe hol. Dan îşi scoate smartphone-ul şi bagă un joc de curse cu maşini, Paul se întinde pe trei scaune, cu faţa la perete şi mai trage un pui de somn. Deasupra lui atârnă o hartă a Athosului, înrămată şi o scenă de poveţe creştineşti pentru copii, în care personajul central seamănă foarte tare cu Părintele Paisie Aghioritul, un desen realizat poate chiar de unul din elevii de la Athoniadă. Le fac câteva fotografii, în starea în care se află amândoi, sunt tot parte din expediţia noastră, viaţa e complex şi neuniformă în comportamente în orice loc sau împrejurare şi, da, cunosc procedura, să le trimit şi lor fotografiile, odată ajunşi acasă…
Spre dezamăgirea lui Paul, noua repriză de somn e mai scurtă decât cea din microbuz, căci se aud pe scările de lemn paşii unui grup destul de numeros. Schimbăm rapid nişte priviri între noi: Dacă sunt moldovenii lu’ Nea Costel?! Nu sunt ei, ci nişte greci. Din fericire, odată cu ei îşi face apariţia şi părintele aşteptat de noi şi, spre supriza lui Dan, acesta e urmat de cei doi rusnaci care îi stârniseră atâtea închipuiri!
Părintele ne primeşte în biroul său, ne pregăteşte meticulos şi kerasma, deloc simplu cu atâţia pelerini în jur. Îi povestesc lui Paul temerea lui Dan iar de aici încolo nu facem decât să-i urăm şedere plăcută şi cu bucurii duhovniceşti alături de cei doi „dubioşi”. Râdem pe înfundate şi Danuţul ţine să ne asigure că în ultima noapte nu vom dormi în aceeaşi cameră, daca ni se împlinesc previziunile…Părintele Nectarios a terminat de servit fiecare pelerin cu bunătăţile „casei”, ba mai mult, a pus pe foc şi cafeua la ibric. Toarnă la fiecare în ceşti, suntem în total 15 persoane, nimeni nu se poate plânge că a primit mai puţin decât celălalt. În sfârşit, părintele se aşază pe scaun, la un birou de lângă fereastră, scoate dintr-un sertar un imens catastif, ne cere tuturor diamonitirioanele şi ne copiază, caligrafic, datele. Abia acum am timp să-l privesc cu mai multă atenţie şi constat o asemănare formidabilă cu părintele Savatie Baştovoi. Un frate mai mare, cu câţiva ani.
Pe lângă datele din paşaportul athonit, fiecare pelerin îşi declară ocupaţia. Evident, noi suntem extrem de curioşi ce vor spune cei doi ruşi. Aşa aflăm că unul e din Moscova, altul din Sankt Petersburg, ocupaţia lor fiind..business.
Dan răsuflă uşurat când i se deschide în faţă uşa unei camere cu patru paturi. Noi însă îi promitem solemn că o să-l ţinem în tensiune, cu acest subiect, până la plecarea de pe Sfântul Munte. Nu ştiu dacă din acest motiv i se face brusc sete. Nu de apă, ci de un vin. Îl ademeneşte şi pe Paul, care se jură că pune gura pe alcool abia în Salonic.
Ne luăm cu noi strictul necesar, ştim că uşa nu se închide. E deja ora prânzului şi, din câte am aflat vom avea parte de o masă în jur de 17.30, apoi va fi vecernie, o oră şi jumătate. Cu alte cuvinte, mai facem o oprire la chioşcul de patiserie, băieţii comandă ceva şi pentru mine, îmi cunosc prea bine meniul. Mâncăm bunătăţile de plăcinte din mers şi nu contenim să ne minunăm de gustul şi senzaţia de saţietate pe care o avem din aşa puţin. Ştim prea bine că această stare o să dispară ca prin farmec nu în ţară, ci chiar din Salonic, unde, obligatoriu, ne aşteaptă „descăcarea duhovnicească”, etapa întâi.
Dan intră hotărât în primul magazin cu produse alimentare şi priveşte lacom şi languros către raftul cu vinuri. Alege o sticlă la 300ml, ceva dulceag, o sticlă borcănată, ca de compot. Pe drum hotărâsem să facem o plimbare şi până la Panaguda, chilia unde s-a nevoit părintele Paisie Aghioritul, din 1979 şi până la trecerea la Domnul. Dar cum nu am nici chef şi nici stare să stau pe lângă Dan până îşi savurează vinul, chiar în staţia de micobuze, o iau înainte, până la Protaton, biserica din Careia. Este deschisă doar de două ori pe zi, de regulă pentru grupuri organizate şi până acum nu am prins-o deschisă. De data asta Maica Domnului se miluieşte cu mine, făcându-mi loc în biserică alături de un grup de pelerini ruşi, printre care m-am “infiltrat” în mare grabă.

Două sunt motivele pentru care tot insistam pe la uşile acestei biserici, una dintre cele mai vechi clădiri de pe Sfântul Munte, construită în sec. IX: pictura lui Panselinos (realizată unde între 1290-1300) şi Axion Estin, faimoasa icoană a Maicii Domnului, cea căreia i se acordă onoruri de stat atunci când părăseşte Athosul. Sunt atât de fericit că am reuşit să intru în biserică încât pot să trec cu vederea faptul că e plină de schele şi abia pot să desluşesc cum trebuie o parte din fresce. Nu sunt specialist în artă bizantină, dar întâlnirea cu măiestria lui Panselinos m-a fulgerat de la primul contact vizual, prilejuit de vreun album, cu ani în urmă. Măiestria artistică a lui Manuel Panselinos, în temeiurile rigurozităţii dogmatice a iconografiei bizantine, „a dominat întreaga epocă a Paleologilor şi a Şcolii Macedonene, care îşi avea sediul în Salonic. Dn punct de vedere al artei, picturile murale de la Protaton constituie apogeul creaţiei în cadrul civilizaţiei bizantine.” Atât variatele scene evanghelice, cât şi alte reprezentări ale Mântuitorului, ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu sau Sfinţii, Ierarhii, Martirii, Mărturisitorii, Cuvioşii zugrăviţi de Panselinos mă impresionează prin combinaţia optimă de dramatism şi realism în figuri, prin simetrie în compoziţii, totul părând atât de viu, credibil, autentic, nu ca o dovadă a priceperii şi geniului artistului, cât a mesajului evanghelic, a realităţii de dincolo, a celor invizibile făcute “palpabile” încă din lumea asta. Toţi sunt în viaţă, dar au biruit carnea şi lumea asta, din care vin şi eu, mă mustră şi în acelaşi timp îmi dau curaj; de mine sunt nesigur, dar ei (mă) conving. Mai e ceva, încă tainic, nu se opreşte totul odată cu ultima bătaie a inimii, priveşte la noi, atent, puţină sforţare, acum prin noi, prin trupul nostru, care nu mai e cel pe care tu încă îl porţi, şi dacă ai privirea curată, nu de la oftalmologie, ci de la inima ta primenită, cu însuşi cel Înviat a treia zi, cu Hristos-Dumnezeu te priveşti în ochi.
Cum să plec din Protaton, mi-e teamă de mine, de puţina mea credinţă odată ieşit în lume, fie şi pe străduţele din Karyes. Dar trebuie să ies acum, părintele care i-a primit pe pelerinii ruşi îmi face semn că nu am voie să fotografiez. Nu, nu mai e de trebuinţă acum şi nici nu am pozat mare lucru, m-a furat peisajul, a fost o ziditoare hipnotizare, de-ar da şi rod…
Ies cam ameţit din biserică, îmbătat ca de vorbele psalmistului. Peste drum îi zăresc pe tovarăşii mei de pelerinaj, zâmbind în soare. Dan e mai voios decât în ultimele zile şi totuşi îi reproşează lui Paul că nu a vrut să mai împartă cu el un vin de Samos, la borcan.
Trecem în grabă prin faţa Cutlumuşului, cândva “Marea Lavră a Ţării Româneşti” şi ne continuăm dumul spre chilia devenită loc de pelerinaj. La un moment dat rătăcim drumul, nu ne ajută niciun indicator, aşa că ne uităm după vreun părinte sau muncitor care să ne lămurească. Iată un muncitor cocoţat pe un acoperiş de colibă, cum altfel decât român, care ne indică o cărare printr-o livadă de măslini, faceţi voi apoi dreapta prin pădure, traversaţi un pârâiaş peste un podeţ de lemn şi apoi mai urcaţi spre chilie. Mulţumim şi încercăm să ne ţinem de indicaţii. Ceva mai departe ne mai ajută un indicator, iată-ne şi la gardul chiliei din care, în 1989, părintele Paisie Aghioritul îşi înştiinţa nişte monahi din vecinătate că în România “va curge sânge”! Un părinte iese în prispa chiliei (o casă mai mare, care cuprinde şi bisericuţă şi încăpere de dormit), ne invită înăuntru şi ne arată câteva obiecte rămase de la Cuviosul Paisie, al cărui dosar de canonizare (adică procedurile oficiale) este aşteptat de la o zi la alta întru finalizare. Ne închinăm la icoane, pomenim şi pe cuviosul aghiorit, îi mulţumim în gând pentru învăţăturile lăsate, pentru viaţa sfântă prin care a căpătat de la Hristos darurile de a-I ajuta pe ceilalţi, rugându-l să ne fie şi nouă aproape. Din păcate părintele care locuieşte acum la chilie nu vorbeşte limba engleză, aşa că nu putem să întrebăm mai multe, totuşi la plecare ne dăruieşte iconiţe cu părintele Paisie, sub formă de fotografii îmbrăcate în plastic.

E deja patru după-masă când ne întoarcem la schit şi Paul îl întreabă pe Dan dacă nu îi lipseşte ceva. Dan râde şi pronunţă un singur cuvânt, „Samos”, rânjind grotesc. Răspuns greşit. Cum să plecăm noi de pe Sfântul Munte fără să şi muncim ceva, cu braţele noastre vânjoase. Când aude Dan, măreşte paşii, mârâind peste umăr: „Am cărat anul trecut la Vatoped 100 de paturi şi dulapuri, mi-a ajuns!” Ne prăpădim de râs şi îi prevestim, ca un laţ, fatalitatea căreia nu i se poate scăpa. Dar el bodogăneşte de zor, are în faţa noastră vreo 20 de metri când, chiar la uşa de la corpul de clădire în care suntem cazaţi, pe sub o schelă, părintele Nectarios îşi face apariţia, cu braţele larg deschise în faţa noastră. Nu pentru o binecuvântare, ci pentru a ne ruga să le dăm o mână de ajutor, la „mici treburi” de la schit. Desigur, cum să nu! În cadrul uşii, perplex, Dan ne priveşte cu ură, parcă ne-ar sfărâma. „Băi şi v-am zis să nu cobiţi, să vă mişcaţi mai repede, să ajungem în cameră…Dar v-aţi hăhăit…Vă arde de şmotru? Foarte bine! Dacă e de cărat eu dispar!” Nu, nu e de cărat, de mutat dintr-o parte în alta, ci altceva, mult mai simplu, mai delicat: avem de călcat şi împăturit lenjerie de pat, cearşafuri, feţe de pernă. Un vagon cu lenjerie ne aşteaptă şi rafturi multe, într-o încăpere în care poţi monta lejer şase mese de ping-pong. Pentru călcat avem la dispoziţie un fel de presă electrică, cu pedale, la care Paul este invitat frumos să se aşeze. Eu cu Dan vom fi ajutoarele sale, la predat şi împăturit. Deprindem rapid mişcările, suntem mulţumiţi şi de progrese, convinşi că până la 17.30, când e adunarea la cină, ne vom fi finalizat ascultarea. Toate bune şi frumoase, glumim, mai trag şi câteva fotografii, dar Dan şi Paul insistă ca sub nicio formă să nu pun aşa ceva pe internet! Mă mai gândesc…
La un moment dat se deschide uşa încăperii în care ne aflam şi îşi face apariţie un alt părinte, a cărui faţă nu o putem desluşi din cauza maldărului de lenjerie purtată pe braţe. Facem cunoştinţă cu father Vasilios, care ne mulţumeşte din suflet pentru munca pe care o depunem şi ne întreabă dacă ne poate ajuta cu ceva. Cu o sinceritate năpraznică, Dan îi mărturiseşte că ar fi bun nişte coniac. Părintele se scuză că nu posedă aşa ceva, dar promite să revină cu ceva bun. Şi revine într-un timp record cu o tavă imensă, pe care se află, ce altceva decât rahat, ouzo, cafea, pahare cu apă. Pentru noi munca devine o adevărată încântare, chiar şi Dan e mai zâmbitor.
Cu o eficacitate pe care nu ne-o bănuiam, umplem mai multe rafturi cu lenjerie, le aranjăm în funcţie de atribuţii. Dar ne vom opri la timp pentru a nu rata cina.

va continua

BIBLIOGRAFIE

Stareţul Dionisie, Duhovnicul de la Sf.Munte Athos: Despre monahism şi Sfântul Munte Athos, vol.III (Ed.Prodromos, 2010)
Sfântul Munte Athos, antologie realizată si tradusă de Ierom. Stefan Nuţescu (Chilia Buna Vestire, Schitul Sf.Dimitrie -Lacu – 2011)
Patericul Sfântului Munte – de Monahul Andrei Aghioritul (ed. Sophia, 2013)

About alexander

Umblarici.ro este un site de calatorii, turism si plimbari stradale.
This entry was posted in Cu paşaport, De Civitate Dei and tagged , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XIV)

  1. Pingback: PseudoJurnal de Athos, ep. 14 | Alex Rădescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *