Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XV)

de Alexandru Rădescu

[citeste si episoadele anterioare I-XIV]

Tot timpul am avut parte descoperiri interesante la pangarul Schitului Sf. Andrei. Un fel de întâlniri, dar din cele livreşti: ba o ediţie în limba greacă a volumului “Întoarcerea la Hristos” (Ioan Ianolide), ba câte ceva legat Părintele Ilie Cleopa, traduceri. De data asta, un volum relativ recent şi în România, dar cu un şir lung de ediţii în Grecia: “Patericul Sfântului Munte” (Monahul Andrei Aghioritul). Spre deosebire de ediţia românească, ceea ce ţin eu în mână la pangar şi răsfoiesc fără să înţeleg o iotă beneficiază şi de numeroase fotografii de pe Athos, cu o vechime de câţiva zeci de ani după cum arată detaliile surprinse în imagini. Evident, nu cunosc motivele pentru care la noi a apărut fără fotografii, dar cei pasionaţi de Sf.Munte s-ar fi bucurat deopotrivă şi de aceste imagini.
Curtea schitului este destul de agitată, dar fără să poţi spune că e zgomot lumesc. Pelerini şi câţiva monahi, care se întreţin cu persoane cunoscute, “de-ale locului” cum s-ar spune pe la noi, aşteaptă chemarea la slujbă. Un apus ideal pentru fotografie mă aleargă de colo colo şi tot prinzând detalii arhitectonice, în măsura în care îmi permite obiectivul camerei mirrorless Sony pe care am căpătat-o pentru această expediţie, constat cât s-au împuţinat, de la un an la altul, zonele care necesitau restaurare şi renovare. Poate că într-un an, maximum doi, nu vor mai fi vizibile nici urmele marelui incendiu din 1958. E adevărat că s-a pustiit acest mare schit rusesc din cauza Revoluţiei bolşevice, treptat, dar până în acel moment de cumpănă din istoria Europei, tocmai vieţuitorii de aici au “minat” aşezământul. În jurul anului 1900, aici vieţuiau peste 1000 de monahi de origine rusă, alături de care mai erau cam tot atâţia “cavioţi”, nici muncitori, dar nici fraţi de mănăstire, rasofori, tot ruşi, întreţinuţi din milostenia lăcaşurilor ruseşti de pe Sf.Munte. Dar la acel început de secol s-a răspândit printre vieţuitorii de aici o erezie “importată” din Imperiul Ţarist: în orice loc sau carte s-ar fi întâlnit numele lui Iisus, adepţii sunt obligaţi să se arunce la pământ cu metanie şi să i se închine. Iar pe fondul acela turbulent, abisal al rusului, expus lumii întregi din călimara colosului Feodor Dostoievski, nu putea să izbucnească din această controversă teologică decât un mare conflict. Aşa că pe dalele pe care calc au acum, prin curtea schitului, se prăbuşeau la acel început de secol, aruncaţi pe şi prin ferestre monahi şi cavioţi laolaltă, munciţi teribil de această erezie. Ca şi la Sf.Pantelimon, marea mănăstire rusească de pe Sf.Munte cuprinsă şi ea de o răzvrătire eretică, tot prin acele vremuri, ca o prevestire parcă a grozăviilor ce aveau să urmeze, doar intervenţia militară a Ţarului a putut să restabilească pacea şi ordinea. Toţi turbulenţii au fost ridicaţi de aici, duşi pe un vas până în Caucaz. Ulterior, Armata Roşie a şters orice urmă a lor prin acele locuri…
Ultimul petic de cromatică a apusului dispăruse de ceva vreme de pe zidurile interioare ale schitului când un clopoţel niciunde identificat de mine ne-a strigat pentru slujba din paraclis. Intrat primul în lăcaşul de cult, Paul îl caută din priviri pe un părintele chinuit în scaun de rotile de o boală cruntă. “Dacă trece pe lângă pe lângă noi, aşa cum e purtat de vreun frate mai tânăr, mă duc la el să-i sărut mâna!”, ne tot avertizase el. Între timp, aşezat pe un scaun din stânga noastră, Dan îşi verifică mesajele de pe mobil, semn că déjà a început să plece spre ţară, înaintea noastră. Îl văd zâmbind de câteva ori, e clar că îşi pregăteşte sosirea sau cel puţin dă nişte ordine scurte, asortate cu fel de fel.

Vom reveni aici şi spre dimineaţă, slujba o să înceapă pe la 4.30/5.00. Dan nu se mai ridică din pat odată cu noi. Scoate nasul de sub pătură, nu deschide niciun ochi, ne comunică printre dinţi: “V-am întreţinut şi păzit focul câteva ore, athoniţilor, cu sobiţa asta de chilie trebuie să fii vigilent…Pomeniţi-mă şi pe mine în rugăciunile voastre!” După care îşi trage pătura peste ochi. Noi însă, din multă dragoste, ca să îi liniştim somnul pe mai departe îi urăm să fie vizitat de cei doi prieteni pe care şi i-a făcut aici, mercenari sau ce or fi ei! Pe moment îi piere orice chef de somn şi îi amintim noi, de pe coridor, că nu are cu ce să încuie uşa. Eventual să lipească un pat de uşă. Ne mai transmite el nişte urări, dar cum nu e pe stadionul lui preferat, nivelul zgomotului său verbal nu mai poate fi perceput de noi. Mergem râzând la slujbă şi chiar croşetăm pe marginea acestui scenariu de film, n-ar vrea Dan să ne audă sau să afle ce ne mai trece prin cap…
Cel puţin pentru o vreme, această slujbă de noapte la Sf.Andrei-Serai va fi ultima pe Athos. Proxima, următoarea expediţie, cu îngăduinţă de la Maica Domnului, când o vrea Domnul. Fiecare dintre noi îşi are propria trăire aici, propria chemare către Sf.Munte. Chiar şi Dan care, dacă a fost lăsat în viaţă de cei doi misterioşi “businessmani” ruşi, cu siguranţă că îşi doarme un trup ostenit cu folos de cele petrecute în ultima săptămână, dar şi un suflet ale cărui poveri s-au mai redistribuit. Cu toţii trăim bucuria de a păşi în această Grădină a Maicii Domnului, în care rugăciunile, nevoinţele şi mucenicia părinţilor, de peste 1000 de ani, au făcuit să răsară flori din pustie. Flori binecuvântate, care însă nu te îmbie să le smulgi, ci să încerci să păstrezi, în tine, cât mai mult posibil, mireasma pe care o răspândesc. O mireasmă a duhului primenit, de care nu ştim cum şi când poate rodi şi în noi, dar măcar ne bucură, ne minunează o neîncetată chemare pe acest tărâm dintre lumi, şi aici şi dincolo.
Eu şi cu Paul rămânem ultimii la închinat, după ce se încheie slujba. Probabil că restul mirenilor sunt la început sau în cursul pelerinajului. Acest lucru ne prilejuieşte o reîntâlnire cu părintele Vasilios, cel care ne-a încărcat în ziua precedentă cu un munte de rufe pentru călcat, dar care a şi ştiut să ne răsplătească peste meritele şi efortul nostru, boiereşte (cum ar spune monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, amintind de Hristos). Father Vasilios ne îmbrăţişează pe amândoi, îi cerem o binecuvântare şi apoi, cuprinzându-ne de umeri, ne asigură că oricând vom fi bineprimiţi aici. Paul nu pierde ocazia de a relua faptul că aici se simte într-un mod cu totul special iar eu i-aş recita părintelui un celebru catren care începe cam aşa: “Paul Slayer filo-rus…”
Un autobuz ne duce din Careia în Dafni, micul port de unde vom lua vasul către Ouranopoli. Ca de obicei, plin-ochi, abia prindem locuri, dar totdeauna în timp pentru a nu rata cursa ape mare. În Dafni mai cumpărăm diverse suveniruri pentru cunoscuţi, îmi completez colecţia de cărţi poştale cu alte vederi athonite, nu ocolesc nici magneţi cu mănăstiri, ba chiar mă decid să nu plec fără un steag cu însemnele imperiale bizantine. Şi Paul face o achiziţie de soi, colecţia de CD-uri cu muzică bizantină, în interpretarea monahilor de la Simos Petra, celebri în toată lumea ortodoxă, şi nu numai, pentru aceste realizări. Privesc cu jind la aceste CD-uri, pachetul costă peste 50 de euro, dar sper că persoana căreia îi sunt destinate se va milui de noi cu variantele mp3.
Vremea bună ne însoţeşte şi la plecare, stăm tot drumul afară, nu privind înainte, ci numai înapoi. Când nu se mai zăreşte Vârful Athonului, înzăpezit, urmărim mănăstirile înşirate pe mal: Sf.Pantelimon, Xenofont, Dochiariu. O funcţie panoramică de la camera mea mirrorless mă ajută la obţinerea unor fotografii pe care mulţi le vor invidia. Port o geacă albastră, Paul una roşie, aşa că se potriveşte de minune, între noi, steagul galben-negru bizantin. Îl arborăm şi trag nădejdea că Dan se poate descurca cu aparatul meu foto, după preţioasele indicaţii regizorale cu care îl îndoctrinez.
Ne tolănim la soare, pe banchete, dar cum tot n-am stare, până la urmă cobor să iau două cafele. Mari, un fel de nes, “cafea grecească”, 1,5 euro/cana. A lui Dan e livrată în perfectă stare, pe a mea o vărs în secunda următoare. Încă una!
La Ouranopoli nu mai e timp de plimbare, autocarul către Salonic era déjà parcat. Unde dormim la noapte? Păi hai acolo unde am mai fost acum doi ani, infect şi ieftin. Nişte imagini de la acel motel încă mă bântuie, cu oroare, dar maximum 12 euro/de persoană ne permitem, nu e loc de mofturi. Din autogara luăm un troleu spre inima oraşului, déjà am ajuns să recunoaştem mai toate clădirile de pe bulevardul Egnatia, acolo unde vom coborî la un moment dat. Surpriză însă, la “infect şi ieftin” nu e nicio cameră liberă pentru această seară de vineri. Ne întoarcem pe boulevard vreo 100 de metri, trecusem prin faţa unui alt motel (sau hotel) de două stele greceşti, cu o a treia atârnată. Şi se dovedeşte a fi o alegere inspirată: mai ieftin (10 euro/persoană), dar cameră curată, decentă, cu trei paturi. Recepţionerul ne promite o cafea pentru dimineaţa următoare, n-am văzut-o nici măcar la plecare.
Atât Paul, cât şi Dan dau jos barba crescută în ultima săptămână, e abia primul semn al descărcării duhovniceşti ce urmează. Ne respectăm ritualul, ieşim din cameră cu direcţia taverne. Fructe de mare scrie pe noi şi rătăcind pe străduţe, în căutarea unui restaurant care să ne zâmbească şăgalnic, ca unor marinari derbarcaţi după o vreme lungă pe ape, poftele noastre culinare au prins déjà miros marin. Suntem o cherhana ambulantă, paşii noştri fac zgomot de şiraguri de scoici şi calamari. Nu mai fredonăm psaltică, alergăm cu degetele-furculiţe bucatele prin invizibile farfurii în aer.
Cu numai o zi în urmă, cina frugală era urmată de o slujbă. Acum e stinsă cu un Mythos. Pentru Dan şi Paul e abia aperitivul bahic (Berea e aliment, nu-i aşa?), se opresc la întoarcere într-un hypermarket pentru a se înarma cu o febleţe locală, Retsina. Sunt oripilat de acest biseptol lichid, nu înţeleg cu poţi să bei, cu patimă, o licoare cu gust de antibiotic!?
Uşor euforici, tovarăşii mei de pelerinaj încep să-şi sune prieteni, familie şi alte categorii sociale din România. Dar cum a doua zi pe la prânz trebuie să fim prezenţi în staţia de autobuz în care poposeam cu aproximativ o săptâmână în urmă, pentru drumul spre casă de data asta, noaptea le-a curmat cheful de desfăcut alte sticle şi borcane.
Ziua de sâmbătă a început de dimineaţă, am ieşit să căutăm un chioşc de la care să putem procura măcar o chiflă sau plăcintă, ca un mic dejun, unul foarte mic. Şi fix de asta am avut parte, pe care le-am consumat pe drumul până la biserica Sfântul Dimitrie, ridicată peste locul în care a fost martirizat bravul oştean creştin. Cu siguranţă un reper între lăcaşurile de cult din Balcani, punct neocolit de nicio agenţie specializată în pelerinaje. Nu cred ca bătuse ceasul de ora 10.00 cand am intrat in biserica Izvorâtorului de Mir. Erau deja câteva zeci de persoane prin biserică, două grupuri de turişti (dupa forma compacta în care se deplasau), credincioşi aştepând ca la doctor în preajma unui preot duhovnic care spovedea. Baldachinul cu moaştele Sf. Dimitrie se află undeva în partea stângă şi câteva persoane deja sunt acolo, închinându-se. Trecem şi noi prin dreptul celor două racle suprapuse (protejate şi cu o sticla specială), îngenunchem, ne spunem păsurile, în gând şoptit, păşim mai departe. Eu constat că e liber la fotografiat în biserică şi îmi zic ca trebuie să trag câteva cadre şi la baldachinul Sfântului. Reiau micul şir al închinătorilor şi când ajung în dreptul raclei cu sfintele moaşte, o persoană din preajma îmi atrage atenţia (într-o engleză chinuită) asupra mirului izvorât in jur. Eu îi mărturisesc că nu am vazut nimic. Respectivul, împodobit cu inele, brăţări, ca un magazin de bijuterii îndoielnice şi duhnind a tutun, îmi indică picăturile de mir din racla de deasupra! Omul acela, cu ţinuta care m-ar ţine la distanţă pe stradă, îmi deschide ochii asupra minunii care, de aproape 2000 de ani, se tot dovedeşte la moaştele Izvorâtorului de Mir! Nu ştiu cum să scot aparatul foto mai repede, dar parcă şi fermoarul de la rucsac e blocat, are proprie voinţă, mă încurc şi în cureaua de camera foto, toate au prins viaţă împotriva mea acum. În sfârşit, biruiesc, trag fotografii fără număr, nu uit să mă şi închin, căci este pentru prima oară când constat picăturile de mir izvorâte din sfinte moaşte. Sunt aşa de bulversat încât îmi vine să strig după tovarăşii mei, risipiţi acum prin biserică. Ma opresc la timp, dar nu mă mai pot cenzura să nu alerg dupa ei şi să le dau de veste. Vin şi ei în grabă, făcând aceleaşi lucruri pe care le-am făcut şi eu. Ulterior aflu că, periodic, unul din preoţii slujitori adună cu o vată mirul scurs de la moaştele Sf. Dimitrie şi îl împarte la credincioşi. Mulţime de oameni vine aici, la racla Izvorâtorului de Mir, pentru alinare trupească şi sufletească.
Iar acum, iată-mă şi pe mine martor nevrednic al acestei minuni dumnezeieşti, pentru care duc vestea mai departe. Slavă lui Hristos!

BIBLIOGRAFIE

– Patericul Sfântului Munte – de Monahul Andrei Aghioritul (ed. Sophia, 2013)

About alexander

Umblarici.ro este un site de calatorii, turism si plimbari stradale.
This entry was posted in Cu paşaport, De Civitate Dei and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to Jurnal Athonit, Ed. 2014. Însoţitorii (XV)

  1. Pingback: PseudoJurnal Athonit, episodul 15 | Alex Rădescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *