La Iaşi, după…26 de ani (II)

de Alexandru Rădescu

2 iulie. Prăznuirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Nu mergem însă la Putna sau la vreo altă ctitorie de a sa, ci la Galata. Frumoasa lui Petru Şchiopul.

Terminăm micul dejun consistent de la Colegiul Sfântul Nicolae, unde suntem cazaţi şi imediat după ne cărăm rucsacii şi echipamentele foto-video la maşina lui Irinel. Apuc să mai trag câteva cadre în jur, cât mai aşteptăm după ghid. Prietenul Silviu Cluci.

Îl coordonează pe Irinel pe străduţe, apoi spre colina pe care a fost ridicată mănăstirea. Dar ce facem dis de dimineaţă la Mănăstirea Galata? Profitând de lansarea noii mele cărţi, asezonată cu expozitia de fotografie athonită-Irinel Cîrlănaru, dăm o fugă la Galata pentru a completa materialul documentar legat de Petru Şchiopul, cel pentru care anul trecut am ajuns la Bolzano, cu proiectul Heritage România. La Bolzano este înmormântat domnitorul moldav, primul Basarab pe tronul Muşatinilor, în pridvorul mănăstirii franciscane.

Iată-ne acum şi la porţile mănăstirii ieşene, cu ziduri groase din cumplite vremuri medievale, cu turnul clopotniţă încă de strajă şi care ne cheamă către al său vârf ca într-o (altă) aventură.
Prin intervenţia domnului Jeckel, dir. editurii Doxologia avem permis de filmare si fotografie, măicuţele de aici arată toată bunăvoinţa către muncile noastre editoriale. Şi nu e puţin lucru, mai ales că le rugăm ba să mai aprindă nişte becuri în biserica mare, ba să ne lase şi la fosta casă domnească a lui Petru Şchiopul, azi paraclis şi, când credeau că au scăpat de noi, am mai venit cu o rugăminte: dacă se poate să urcăm şi în clopotniţă, pentru a mai lua nişte cadre de toată frumuseţea. Şi nu doar cu biserica, din turn chiar se vede tot Iaşiul, panoramele sunt o splendoare.

Şi nu doar spre bucuria noastră legată de proiect, cât şi a lui Silviu, care, ca un ieşean mândru, se află prima oară în acest loc. Urcuşul până la ultimul nivel a fost şi el cu adrenalină. Din cauză de trepte de lemn, înguste şi (aparent) firave. Se mişcau în ritm cu noi, noroc că aveam şi rucsacii foto ca să balansăm :)

Nu stiu când au trecut aproape trei ore la Galata! În biserica mare gasim un tablou votiv cu familia voievodului (cu prima soţie), dar din păcate feţele lor sunt şterse. Prima soţie şi fiica, reprezentate în acea frescă, sunt îngropate în biserică, după cum ni se spune la faţa locului.
Alta e situaţia cu reprezentarea picturală a familiei în paraclis, numai că acea frescă e de sec. XIX. Interesant este faptul că paraclisul poartă hramul “Sfântul Iacob”, care va marca destinul băiatului lui Petru Şchiopul, Ştefan, în exilul lor. Dar despre acest subiect într-un material separat.

Părăsim noi mănăstirea, nu înainte de a preda ultima cheie, de dimensiuni medievale, folosită la accesul în Turnul clopotniţă. Pentru câteva ore ne despărţim de Silviu, aveam să ne mai vedem pe seară, pentru o promenadă prin Copou…

Graţie unor prieteni de-ai lui Irinel, un prânz moldovenesc este deja pregătit pentru noi, dar până la o aşa vizită copioasă, mai avem o întâlnire în program. La Palas se desfasurau atunci niste conferinte sub titulatura Business Days si avem de onorat o doamnă de al carei ajutor am beneficiat pe traseul Heritage România.
Ocazie cu care mă roagă sa am la mine câteva exemplare de Athos. Însemnările netăcutelor cărări. Mă duc la libraria Doxologia de langa Catedrală, cumpăr un pachet de cărţi şi o rog pe vânzatoare sa ma lase sa fac o fotografie. Ştiţi, eu sunt autorul…! 😀

Povestim lucruri, pe fugă, la o cafea, cu promisiunea unei revederi în aceeasi zi, până la ora avionului ei. Si sa ma prezint cu alte cărţi şi alte autografe. Cu maximă bucurie!

Deja mintea noastra se fixase pe meniul care ne astepta in bucătăria aburindă. Nu mai insist pe lista de bucate moldoveneşti, dar va asigur că digestia mă obliga atunci si la un somn de dupa-amiaza. Dar pentru ca nu ne permitea programul, am moţăit cu barba în piept, fix în bucatarie.

Ne ridicam cu greu, cu multumiri si tot felul de promisiuni. Fugim apoi iarasi la Palas, unde o luam de la capat cu povestile, cartile, autografele. Plus cafea.

Nu, nu am uitat de familia Cluci (avea să apară şi soţia, delicata de Manu), dar mai avem cam o ora jumate pâna la momentul intalnirii. O luăm agale pe lânga Palatul Culturii si admir în pace modificarile aduse în zonă. E plin de lume pe acolo, peluza atrage copii care se tavalesc desculti în iarbă, feţele mamelor şi bunicilor pot fi exportate. E o placere sa te relaxezi printre arteziene, pe banci sau pe iarbă. Noi alegem în cele din urma una din terasele postate cu vedere spre faţada amenajată a Palatului.

La un moment dat, unul dintre ieşenii care se plimba agale prin zonă se întoarce brusc catre noi si spune cu voce tare: “Dar ce surpriză, Irinel Cîrlănaru la Iaşi!” Un amic fotograf îl recunoaste, de pe Facebook, se aseaza langa noi si încep povestile. De tot felul.

Timpul trece, nu ca un suvoi, ci cu tihna locului. Parca altfel se măsoara toate şi, când nu particip la discutiile lor, privesc spre sufletul urban. Oare ce e nou pe la ei, ce s-a schimbat cu ei, ce i-ar face recognoscibili sau din contră, la o reîntalnire cu domnul Eminescu?

Iau gandurile cu mine la pas. Paşii sunt tot mai grei, oboseala a devenit apăsatoare. Mai ales ca noaptea precedenta imi mai lasase doar patru ore de somn. Trag de mine, doar ma asteapta un drum si până in Copou!

Familia Cluci e punctuală, ne asteapta la Catedrală. De unde pornim agale. Nu atât spre inima Copoului, cât intr-o geografie si o istorie a locului verbalizate de Silviu. Pregatirea o are, ecusonul oficial îi lipseste.

Ma napadeste o liniste, chiar si in zona universitară, explicabilă prin vacanţa studentilor. O silenziozitate a mecanismelor urbane, a strazii, cu care nu sunt obisnuit în Bucuresti si pentru care, adeseori, sunt in stare sa ma urc in primul tren care imi face cu ochiul in Gara de Nord!

Cum intru în Copou, totul parca e facut pentru a ajunge la Teiul lui Eminescu. Nu zaresc vreun indicator, nu intreb prin grupul nostru, merg instinctiv, fara sa privesc stanga-dreapta. Din cauza oboselii, ar spune cârcotaşii. Noi resurse ies din adancuri, pentru a ma bucura deplin de întalnirea cu acest simbol compus din maiestuosul Tei, bustul si versurile aşternute pe astfalt. Un triptic intrat în spiritualitatea locului.
Dau slavă Domnului că după…26 de ani ma aflu iar la Iaşi si toate aceste minuni mai sunt la locul lor!

E grea despartirea, e prea lung drumul pâna la locul unde suntem cazati. Chem o birjă, să vina ceva, fie si o trasura trasă de câini ogari.
Cineva ma ascultă si imi ofera mai mult decat speram. Nici nu iesim bine din parc si langa noi opreste brusc o masina: sunt finii lui Irinel. Sunt salvat, îmi spun! :)

Odata ajuns in cameră privesc când la pat, când spre baia cu a sa cabină de duş. Oboseala imi paralizează alegerea si ma blocheaza intr-o stare de nehotărâre…Când începe să sune telefonul. Mă uit pe ecran, cu nedumerire: dl. Jeckel, directorul de la Doxologia. Ce să fie de sună la ora asta?! Răspund, restul e deja legendă:
Mâinie, la 11.00, sunteti aşteptati la ÎPS Teofan.

Acum mai poţi să dormi, Rădescule?!

va urma

About alexander

Umblarici.ro este un site de calatorii, turism si plimbari stradale.
This entry was posted in România and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

One Response to La Iaşi, după…26 de ani (II)

  1. Pingback: Cu Heritage România prin Ţară: Galata lui Petru Şchiopul | Heritage Romania

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *