Impresii din Dubai

de Ioana Bica

La final de noiembrie primesc invitaţia de a-l însoţi pe tatăl meu într-o excursie de şapte zile in Emiratele Arabe, mai precis în Dubai, ceea ce mi-a generat un dublu entuziasm legat de explorarea unui spaţiu îndepărtat, exotic şi de a simti caldura văratică a soarelui în plină luna decembrie. Programarea concediului şi celelalte chestiuni administrative au decurs lin şi in data de 8 decembrie am aterizat pe aeroportul din Dubai dupa un zbor de 4 ore si 20 de minute din Bucuresti. Pe drum, am consultat un ghid turistic despre Dubai şi Abu Dhabi care mi-a dat iluzia intrării într-o lume care păstra încă parfumul celor O mie şi una de nopţi. Ca amatoare de lucruri vechi şi trecut cu tradiţii, îmi surâdea ideea afundării într-o piaţă cu mirodenii şi şaluri sau într-o ceainărie plină de arome interesante care să combine inteligent beneficiile modernităţii cu farmecul tradiţiei… e bine să nu visezi, o vorbă pe care conştiinţa mi-o tot repeta şi pe care inconştientul meu o refuza…

Pe drumul de la aeroport la locul de cazare ni se oferă de catre gazde câteva informatii legate de populaţie, obiceiuri şi clima. Aflu că localnicii nu depăşesc ca număr 1 milion de locuitori din totalul de 10 milioane cât numără populaţiei Emiratelor Arabe Unite. Cei mai numeroşi sunt indienii si pakistanezii, (vreo şase milioane) veniţi să lucreze în construcţii şi menaj. Destul de numerosi sunt şi filipinezii găsiti în joburi la benzinării şi la casieriile supermarketurilor. E o societate ierarhică unde originea contează în obţinerea unei slujbe mai bine platite şi în grila salarială. De pilda, arabii sunt de fiecare data co-proprietari alături de investitorii străini, englezii si americanii sunt cei mai bine plătiţi in amintirea foştilor stăpâni ai locului, urmati de vest-europeni. Ultimii în clasament sunt indienii care de cele mai multe ori sunt la limita sclavagismului, fiind cazaţi în barăci în afara oraşului, având ca loc de odihnă paturi supraetajate si ca mijloace de igiena butoaie cu apă.

Casa gazdă e situată într-un complex rezidenţial din afara Abu-Dhabi-ului, chiar la margine. Dincolo de gardul ce doreste a păzi locuinţele de furtunile de nisip, e deşertul pe care l-am dorit cel mai mult să-l văd în aceasta excursie. Mă tot gandesc că mi-ar fi greu să conduc într-o asemenea zonă, unde lipsesc punctele de reper. Pentru prima seara, am văzut o autostradă cu sase benzi, o grămada de poduri, pasarele, sensuri giratorii si o grămadă de maşini mari şi puternice care goneau în depăşire, uitând de multe ori să semnalizeze mutarea pe altă bandă.

autostrada

burj al arab

camile

candelabru

ceai pe perne - Copy

hotel - Copy

Adorm tun şi mulţumită ca am ajuns cu bine, obosită mai mult psihic de tensiunea generată de fiecare data de mersul cu avionul. Mă trezesc cu picioarele încalzite de căldura ce venea de la fereastră, interesanta senzatie traita în luna decembrie. Se aude chemarea muezinului de la o moschee din apropiere, pe care o văzusem cu o seară înainte, luminata în verde. Dupa un brunch într-un mall, plecam spre Masdar City. Cred ca i se spune în mod exagerat, oras, e mai degraba un cartier, cu clădiri roşiatice prevăzute cu dantelării la balcoane ce permite lumina să intre şi în acelaşi timp să menţină umbra. E curat ca lacrima, puţin locuit fiind înca în constructie. In “centru” ajungem cu o masina electrica care arata ca o jucărie mai mare. In Mazdar City totul e făcut pe principii ecologice: minimizarea consumului de energie, folosirea energiei regenerabile şi utilizarea de materiale reciclabile. Scopul acestui “orăşel” este să găzduiască sediile companiilor cleantech. Bem un ceai pe niste perne si observ aranjamentele discrete de Craciun de care mă bucur sincer pentru că o percep ca pe o atenuare de conflict; poate e doar naivitatea mea. Aflu ca în acest “orasel”, temperatura este cu 15-20 grade mai mica decat cea din mediul extern fapt datorat turnului de vant aflat in centru.
A doua zi, gazdele ne pregatesc o vizita a orasului Abu-Dhabi, capitala Emiratelor Arabe Unite. Orasul e mai putin spectaculos decat Dubai-ul, cu mai multe cladiri administrative si spatii verzi de o parte si de alta a drumului, periodic udate cu ajutorul unor instalatii de irigat. Seara ajungem la “teatru”, o cladire cu un acoperis rotund pe malul marii unde chiar credeam ca se joaca piese spre amuzamentul gazdelor care imi confirma ca nu exista asa ceva in Emirate. Este doar o denumire generica data cladirii luata ca reper de tinerii orasului ca loc de intalnire. Pe mal stau de vorba perechi si fumeaza narghilea, shisha cum i se mai spune. In decembrie, sunt vreo 15 grade seara si toata lumea e gros imbracata, unii chiar cu haine de iarna. Luam masa intr-un turn al unui mall din apropiere. Nu-i retin inaltimea, doar faptul ca se invartea ca sa ofere toata panorama spre vizualizare.
Vine ziua excursiei in desert asteptata cu nerabdare inca din Romania. Ne ia un autobuz plin de indieni din fata unui mall. Cred ca mallurile sunt de fapt, strazile lor, locul de plimbare si de intalnire al localnicilor. Pe drum, ma uit curioasa sa vad natura, atat de putin observata in ultimele zile cand numai cladiri zgarie nori mi-au umplut ochii. Ma bucur sa vad pe fereastra in departare cateva camile, sper eu, in regim liber. Ajungem la locul de unde ne preiau masinile pentru calatoria nu foarte lunga in desert. Ni se promite o calatorie “blanda” printre dune. La orele 17.30, incepe sa se intunece si sa se racoreasca, ceea ce da nisipului o culoare frumoasa, rosiatica. Ma amuza mult, jocul printre dune, si restul participantilor par distrati intrucat se rade ca la caruselele din parcul de distractii. Ajungem la destinatie care seamana cu un parc de distractii de la noi. Se vinde porumb copt pe gratar, nuci de cocos, desene cu henna si plimbatul cu camila. Cand se intuneca bine, are loc un spectacol pirotehnic si un dans al dervisilor rotitori care dat fiind contextul, numai mistic nu era. Incepe sa fie foarte racoare si ne grabim sa ne intoarcem. Unii isi continua sederea peste noapte in desert, solicitand paturi si perne. Practic vor dormi pe jos in niste corturi, experimentand frigul si linistea desertului noaptea.

Vine si ziua dedicata exclusiv cumparaturilor. In malluri se aud cantece de Craciun din repertoriul international , iar vitrinele sunt decorate din plin pentru sarbatoarea crestina. Ca in orice excursie peste hotare, vreau sa-mi iau ceva specific locului. Imi doream un sal de casmir asa cum citisem intr-un ghid turistic, dar nu gasesc nicaieri, doar la final in aeroport la un pret prohibitiv. In schimb, vad mici tarabe cu parfumuri si betisoare arzand si emanand mirosuri puternice si dulci de vanilie. Imi cumpar o sticluta mica de parfum de vanilie dupa ce vanzatorul ma asigura ca e produs local si ca e cel mai putin dulce dintre cele pe care le comercializeaza. Mirosul nu ma reprezinta, dar ma bucur ca e ceva specific locului. Imi aluneca privirile pe vitrinele magazinelor cu bijuterii. Intru in cateva dintre ele si dupa negocieri asidue intre gazda mea si un vanzator egiptean care nu inceta cu complimentele si ofertele irezistibile ies cu niste inele de argint cumparate la un pret comparabil cu cele din Romania. Ma bucur sa vad cruciulite de aur si argint in diverse vitrine. Fie din efort comercial, fie din dorinta de a conversa, un vanzator imi vede cruciulita de la gat si ma intreaba de unde sunt. Ii raspund si aflu de la el e din Siria si ca crestinii sunt oameni buni. Ma atrag niste servete de masa in culori vii, cu combinatii indraznete evident orientale. Cumpar pe loc, mai ales cand aflu ca sunt din Siria, atat de zguduita in ultima perioada. In urmatoarea zi, pornim sa vedem insula palmier, de fapt o mica parte din ea, cea accesibila tuturor, pentru ca in cea mai mare parte ai nevoie de card de acces, fiind zone rezidentiale pazite cu strasnicie de orice musafir nepoftit. E o insula creata artificial care adaposteste faimosul hotel Burj al Arab. Gazda ma anunta ca trecem pe sub mare ca sa ajungem pe insula, fapt aproape imperceptibil dupa cum se vede si in fotografie.

Vedem faţade ale unor hoteluri scumpe şi mă încearca a nu stia cata oara intrebarea, de unde atata ambitie de a te opune naturii, de a sfida firescul lucrurilor, de a exagera cu constructiile. Oare natura nu se răzbună intr-un final sau au reuşit inginerii şi arhitectii s-o supună total?

Daca tot ne aflam in localitatea care gazduieste cea mai inalta cladire din lume, Burj Khalifa, 828 metri, ne programam si o vizita in acest turn. Intrarea se face prin Dubai Mall unde ne ratacim un pic pana ajungem la coada de oameni care urcau in turn. Nu sunt numai straini, ci si localnici, usor de recunoscut dupa port, femeile n mantii negre, iar barbatii in robe albe, si femeile si barbatii avand capul acoperit. Liftul e cel mai rapid din lume urca cu o repeziciune uimitoare pe care o sesizam doar uitandu-ne la ecranul care evidentia numarul de etaje; sa fi fost vreo 10 pe secunda. Liftul nu are ferestre spre exterior, doar filmulete evidentiind evolutia locului, de la traitul in corturi la constructiile uimitoare din prezent. De sus, lumea se vede ca un puzzle cu piese metalice. Cladirea are 160 de etaje, adapostind apartamente si chiar o moschee.

Pe final de excursie, mergem la Marea Moschee Alba din Abu-Dhabi deschisa si publicului larg spre vizitare. Sunt singura fata din grup si deci singura care trebuie sa imbrace o mantie neagra cu gluga pe care femei responsabile de garderoba locului mi-o pun la dispozitie in schimbul buletinului si al numarului de telefon. E o constructie impresionanta de marmura alba adusa din Italia, avand peste 1000 de coloane, candelabre cu cristale Swarowski, un covor imens de 6000 m2 tesut in Iran. Poate adaposti peste 40.000 de oameni. Vantul imi descopera capul si mi se atrage atentia asupra acestui fapt, insistandu-se sa imi leg gluga in fata. Ma irita gestul lor de a-mi lua telefonul la verificat sa vada ce fotografii am, dar ma abtin stoic. In fond, nu m-a obligat nimeni sa le vizitez spatiul sacru. La intrarea in moschee ne descaltam cu totii si intram desculti. E locul dedicat rugaciunii barbatilor, femeile avand rezervat alt spatiu pe care nu l-am vizitat. E opulent, sclipitor si, recunosc, neodihnitor.

Ma încearcă nerăbdarea de a ajunge cat mai repede acasa, fiindu-mi dor de trotuare, strazi, copaci, cafenele si biserici. Imi promit sa ma bucur mai mult de ce îmi oferă ţara mea aşa cum e ea. E concluzia oricarei excursii peste hotare. Până la urmă nu ne lipseşte nimic, dimpotrivă, avem toate anotimpurile, atâta verdeaţă, munţi, mare, dealuri oferind diversitate de peisaje. Tata se bucură de aeroportul din Bucuresti, îl găseste chiar intim şi mă amuză foarte. Ce bine e acasa!

About alexander

Umblarici.ro este un site de calatorii, turism si plimbari stradale.
This entry was posted in Cu paşaport and tagged , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *